Un film perestroikist avant la lettre

Momente și evenimente comentate de mine. Pe 20 ianuarie 1993, TVR a difuzat celebrul film al lui Costa Gavras „Mărturisirea” (LʼAveu), lansat în 1970.
Am comentat filmul, dar și reacțiile telespectatorilor români, în Expres magazin din 27 ianuarie 1993 sub titlul „«Mărturisirea» comunistă”.
A fost pentru mine prilejul de a publica un eseu despre Teroarea stalinistă.

Miercuri, 20 ianuarie, Televiziunea Română a difuzat celebrul film al lui Costa Gavras Mărturisirea. Imediat după aceea, telefoanele de noapte ale Evenimentului zilei au prins să zbîrnîie. Nevoia telespectatorilor de a-și spune părerea despre ceea ce văd pe micul ecran atinge cote greu de imaginat. Unii sună chiar în timpul emisiunii. Privind la televizor, ei înjură sau laudă ceea ce văd în acel moment. Și cum înjurăturile sînt mult mai multe decît laudele, „Telefonul de noapte“ al Evenimentului zilei a ajuns pentru telespectatori o formulă de a-și vărsa năduful pe Televiziunea română.

Cine crede cu adevărat, sfîrșește prin a fi alungat de pe scena istoriei

În ce privește filmul lui Costa Gavras, telespectatorii au fost categorici în unanimitatea lor: un film comunist! Sînt situații în care telespectatorii se înșală în aprecierea unor filme difuzate de postul național. Ca de exemplu, în cazul unui alt film dat la televiziune, Omul de marmură, al lui Andrzej Wajda. Și această peliculă a fost catalogată drept comunistă. Numai că filmul lui Wajda nu merita această etichetă. El este un film axat pe o temă general-umană: tragedia omului care crede în ceva, nimerind într-o lume pentru care convingerile, ideile sînt mijloace de parvenire. Eroul din Omul de marmură crede în comunism. Om simplu, el e sedus de utopia reprezentată de societatea promisă în prezicerile lui Marx, Engels și Lenin. Comunismul real, cum i-a spus Brejnev, îi contrazice violent naivitățile. Convingerile comuniste sînt pentru cei din jur o monedă de schimb. Prin afișarea acestor convingeri se obțin putere, bani, glorie, bunuri materiale, privilegii. Cine crede cu adevărat, sfîrșește prin a fi alungat de pe scena istoriei. S-a întîmplat așa cu intelectualii care au aderat sincer la comunism. Se întîmplă și cu eroul lui Wajda. Transpunerea practică a idealurilor se dovedește, în cele din urmă, o monstruozitate. Așa ceva se putea însă întîmpla cu orice om care crede într-un ideal. În cel creștin, în cel fascist, în cel democrat. Tragedia eroului rămîne general-umană. Contrastul dintre ideal și realizarea lui concretă marchează istoria omenirii.

Ceaușescu „a întinat idealurile nobile ale socialismului“

În cazul Mărturisirii, telespectatorii au intuit perfect. E vorba de un film comunist. Un film îndrăzneț, polemic. Dar un film în interiorul sistemului. Costa Gavras e un autor faimos de filme politice. El a produs nu numai Mărturisirea, ci și Z, Stare de asediu. Filmele lui sînt pelicule teziste, menite a stîrni în spectator o reacție politică de moment. Supunîndu-se condiției dintotdeauna a operelor de artă cu tendință, filmele sale sacrifică nuanțarea sufletească, omenescul personajelor de dragul impactului pe care trebuie să-l aibă asupra publicului. De aceea, în analiza și judecata unui film de-al său se cere să pornim de la întrebarea: ce reacție și-a propus să stîrnească autorul? În cazul filmului Z, Costa Gavras a ținut să ia atitudine față de regimul coloneilor din Grecia, văzut ca o prelungire a democrației burgheze. În Stare de asediu, el a vrut să provoace o reacție față de dictaturile din America Latină. Regimurile dictatoriale sînt atacate de autor nu dinspre dreapta, ci dinspre stînga. O stîngă intelectuală, mult apropiată de stîngism. Această stîngă e antiburgheză, fără a fi fățiș comunistă. Din nefericire, critica făcută de ea democrației sfîrșește în comunism. Și dintr-un motiv foarte simplu. Democrației, ea nu-i poate oferi o altă variantă. De altfel, atît Z, cît și Stare de asediu vehiculează teza stîngistă potrivit căreia dictaturile de dreapta sînt o formă mascată de promovare a intereselor burgheze. De aici pînă la pledoaria pentru instaurarea comunismului nu e decît un pas.

Mărturisirea a fost realizată de Costa Gavras prin anii ʼ70. Anii euro-comunismului. Anii primăverii de la Praga. Anii comunismului cu fața umană. Stînga occidentală, în frunte cu comuniștii luminați, crede într-o renovare a comunismului. Perestroikiști avant la lettre, ei pledează pentru întoarcerea la Lenin. Nu întîmplător ultima secvență a filmului surprinde un grup de tineri cehi scriind pe zidurile Pragăi invadate de trupele Tratatului de la Varșovia: „Lenin, ai înnebunit! Trezește-te!“ Toate aberațiile comunismului real din Uniunea Sovietică și din fostele țări socialiste sînt considerate rezultatul abaterii de la tezele leniniste. O filozofie nu prea diferită de cea a lui Gorbaciov. O filozofie împărtășită și de domnul Ion Iliescu în
după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Viitorul președinte al României îl critica pe Ceaușescu pentru că „A întinat idealurile nobile ale socialismului“. Ideile perestroikiste, pledoariile pentru comunismul cu fața umană întîmpină însă rezistența dogmaticilor, a staliniștilor. Aceștia nu se pot împăca în nici un chip cu o modernizare cît de mică a socialismului. Adepții comunismului cu fața umană contraatacă. Perioada elogiată: cea leninistă. Perioada denunțată: cea stalinistă. Numai că întreaga polemică se desfășoară strict în interiorul comunismului. Combatanții, liberali sau conservatori, rămîn totuși comuniști. Adică, ostili democrației, pe care o consideră burgheză. De aici, cîteva trăsături specifice ale dezbaterii. Astfel, critica stalinismului nu depășește hotarele comunismului. Stalinismul nu e criticat de pe pozițiile democrației adevărate, ci de pe cele ale democrației socialiste. Orice tentativă de a trece dincolo, în critica comunismului ca sistem, e blocată de credința că astfel „s-ar da apă la moară dușmanilor comunismului“. Ostilitatea față de capitalism, față de democrație, față de economia de piață acționează mai departe cu putere. Deși luminați, acești comuniști nu pot concepe că nu numai Stalin, dar și Lenin s-a înșelat. Nici n-ar putea proceda altfel. În primul rînd, pentru că destinul comunismului e destinul propriei lor vieți. Cum să recunoști, la sfîrșit, că întreaga ta viață a fost greșită? În al doilea rînd, adepții comunismului cu fața umană sînt cetățeni occidentali. Ei trăiesc în plină democrație vestică. Aici ei au o lungă tradiție a bătăliei, de pe poziții comuniste, cu celelalte partide. E greu, e aproape de neconceput ca ei să critice comunismul ca sistem. Asta ar însemna punerea la îndoială a propriului partid. Asta ar însemna pierderea identității în spațiul democrației occidentale.

Stalinismul, denunțat de pe pozițiile comunismului cu față umană

Dezbaterea abordează apoi chestiuni specioase ale istoriei comuniste. Fac obiect de controversă lucruri care scapă celui aflat în afara partidului: abaterile lui Stalin de la doctrina leninistă, procesele de la Moscova, condiția brigăzilor de luptă din Spania, atitudinea comuniștilor față de Moscova, necesitatea comunistului de a-și topi individualitatea în colectivitatea pe care o reprezintă partidul. Confruntarea dintre conservatori și reformiști nu e astfel o confruntare în planul filosofiei generale, ci una în planul vieții de partid. În această bătălie internă, Costa Gavras se situează pe pozițiile comunismului cu fața umană. Filmul Mărturisirea e o intervenție în confruntarea dintre staliniști și comuniști cu fața umană. De pe pozițiile acestora din urmă, firește. Ca și în celelalte filme ale sale, regizorul vrea să provoace. El denunță aberațiile staliniste cu un evident scop politic: acela de a înclina balanța în favoarea comunismului cu față umană. Aberațiile stalinismului au făcut obiectul și al operei lui Soljenițîn. Marele scriitor rus denunță însă comunismul ca sistem. De aceea, el are ca personaj central omul simplu, căzut fără vină în mașinăria dictaturii comuniste, gen Ivan Ilici din O zi din viața lui Ivan Ilici. Sistemul comunist e atacat astfel din perspectiva tragediei traversate de omul simplu. Costa Gavras refuză un asemenea personaj. Dacă ar fi făcut-o s-ar fi văzut obligat să critice stalinismul din perspectiva democrației autentice. Pentru că stalinismul nu reprezintă altceva decît o împingere pînă la ultimele sale limite a deficiențelor comunismului: existența partidului unic, sfidarea libertăților individuale, punerea intereselor partidului înaintea intereselor justiției. Or, Costa Gavras voia să denunțe stalinismul de pe pozițiile democrației socialiste, ale comunismului cu față umană. Libertățile specifice democrației sînt respinse în continuare ca fiind false libertăți. De aceea, el alege drept personaj pe un înalt funcționar comunist: Arthur London, eroul cărții autobiografice Mărturisirea. Ministru adjunct de externe în Cehia anilor ʼ50, Arthur London e arestat și condamnat în timpul represiunii staliniste din 1952 împotriva activiștilor comuniști de origine evreiască și a celor care luptaseră în Spania. Eliberat în timpul dezghețului hrușciovist, el pleacă în Franța, unde scrie volumul autobiografic Mărturisirea. Ecranizînd acest volum, Costa Gavras se situa pe pozițiile comunismului cu fața umană în lupta împotriva stalinismului. Din această situare decurg cîteva trăsături ale filmului, trăsături care nu sînt altele decît cele ale dezbaterii desfășurate strict în limitele comunismului.

Un membru de partid trebuie să facă totul, inclusiv să mintă

Unii telespectatori au declarat că n-au înțeles nimic din film. O opinie perfect îndreptățită. Mărturisirea e un film specios. El e greu de înțeles nu numai de către neocomuniști, dar și de către comuniștii de rînd. Pentru că el se adresează numai inițiaților în doctrina comunistă, altfel spus, numai celor pe care regimul îi consideră comuniști autentici. Trebuie să cunoști foarte bine istoria comunismului pentru a înțelege dezbaterea din filmul lui Costa Gavras. Mărturisirea abordează o chestiune controversată în lumea comuniștilor. Între 1936 și 1939 au avut loc la Moscova celebrele procese intentate de Stalin vechilor bolșevici. Participanți la Revoluția din Octombrie și la Războiul civil, Kamenev, Zinoviev, Buharin, unii dintre aceștia tovarăși de luptă de-ai lui Lenin, sînt acuzați de procurorul Andrei Vîșinski (cel care la sfîrșitul lui februarie 1945, în calitate de trimis al rușilor în România, îl va obliga pe Regele Mihai să fie de acord cu Guvernul dr. Petru Groza) că ar fi făcut spionaj în favoarea unor puteri străine. Mai mult, cei care contribuiseră la victoria bolșevicilor erau acuzați că ar fi fost în realitate agenți ai Ohranei țariste. Spre surprinderea tuturor comuniștilor din lume, la procesele desfășurate nu cu ușile închise, ci în public, acuzații își recunosc responsabilitățile care li se puneau în cîrcă. În fața asistenței uluite ei mărturisesc faptul că sînt spioni, că activează împotriva puterii sovietice de mai mult timp. Fenomenul se reia aproape identic, după război, cu activiști de partid din țările comuniste: Kostov, în Bulgaria, Ranjk, în Ungaria, Slansky, Arthur London, în Cehoslovacia. Acești vechi comuniști, membri de frunte ai Kominternului, luptători în Spania, își mărturisesc public vina. Această „mărturisire“ e un lucru care va tulbura mult timp lumea comunistă. Se poartă aici lungi și controversate discuții pe tema dacă respectivii au fost sau nu vinovați. Și dacă nu, cum a fost posibil ca ei să mărturisească în public niște vini imaginare. Filmul Mărturisirea al lui Costa Gavras abordează tocmai această problemă. El își propune să demonstreze în primul rînd un adevăr: acuzații nu erau vinovați deloc. În al doilea rînd, filmul își propune să demonstreze mecanismul prin care acești comuniști vechi, cu state încercate de luptători împotriva fascismului, oameni care nu se dovediseră pînă atunci lași, își putuseră recunoaște public niște vini imaginare. Telespectatorii români aveau tot dreptul să declare că n-au înțeles nimic. Ei au privit filmul din afara lumii comuniste. Or, Costa Gavras demontează mecanismul „mărturisirii“ referindu-se la niște lucruri pe care numai comuniștii inițiați le cunosc. Astfel, alături de interogatoriile tipic staliniste (din acest punct de vedere se spune că stalinismul a împins tortura psihologică pe culmi nebănuite, realizînd o adevărată revoluție în mijloacele acesteia), Costa Gavras așază printre cauzele „mărturisirii“ și teza comunistă potrivit căreia un membru de partid trebuie să facă totul, inclusiv să mintă, cînd e vorba de interesele partidului. Eroului din film i se spune de zeci de ori că interesele partidului cer ca el să-și mărturisească vina în public. Această invocare reprezintă cea mai puternică presiune psihologică, mult mai puternică decît tortura, asupra personajului, pentru care partidul e înainte de toate. Poziția personajului principal e de neînțeles pentru cineva din afara lumii comuniste. Un om cu convingeri democratice s-ar întreba imediat, vizionînd filmul, de ce protestează eroul în numele partidului, de ce aduce drept argument tinerețea sa revoluționară și nu protestează în numele justiției, al dreptății, de ce nu aduce drept argument libertățile individuale?

Din acest punct de vedere, reacția telespectatorilor e un test mai mult decît semnificativ. Un test cu rezultate optimiste. El ne arată că pentru mulți oameni din România mecanismele interne ale comunismului sînt deja străine.