Care a fost perioada vieții dumneavoastră care a trecut cel mai repede? Și care a fost cea care a trecut cel mai greu? Au existat ani, zile în care timpul a trecut cel mai greu?
Sunt cele în care am condus gazete.
Ați ars foarte intens?
Am ars, pentru că, în fiecare zi, ai impresia că cine știe ce lucru mare ai făcut, ce moment istoric ai trăit și-ți dai seama că, de fapt, mare lucru n-a fost.
Care este perioada vieții în care n-ați avut timp și ați mai fi avut nevoie de timp? Perioada în care v-ați fi dorit ca ziua să aibă 48 de ore?
Păi… în toate perioadele. Toată viața mi-am dorit acest lucru. Proba crizei de timp e o chestiune fundamentală. Și, dacă s-ar putea să nu dorm, dacă ar exista niște pastile care să te țină treaz. Nenorocirea este că, totuși, trebuie să dormi, că dacă nu dormi, nu poți să scrii.
Mi-aduc aminte de cazul unui om care a căzut din tren și de-atunci n-a mai dormit toată viața. Ați fi vrut să cădeți o dată din tren?
Da, dar problema e dacă avea și inspirație după ce a căzut din tren.
Depinde dacă a căzut sau nu în cap… Sunt și perioade în care v-ați fi dorit ca ziua să aibă o singură oră, un singur ceas, să treacă foarte repede? Vă fac și o mărturisire. Îmi doresc foarte mult să se întâmple așa în zilele când sunt alegeri, ca să aflu cât mai repede rezultatul, sau în zilele în care sunt meciuri.
Eu am o mare slăbiciune, moștenită de la mama mea, și anume, grija. Să mă ferească Dumnezeu să am a doua zi ceva în afara muncii de robot!
Vă dă peste cap universul?
Da. Să spunem că mâine aș avea un proces.
V-a terminat!
Nu, mă gândesc toată ziua dinainte și toată noaptea la procesul ăla.
Asta e o chestie tipic țărănească. Și-n Oltenia, când oamenii știu că pleacă a doua zi cu trenul, nu dorm toată noaptea, de grijă că pleacă cu trenul.
Știu, și la mine era la fel. Era un trenuleț care pleca la 5:00 și ai mei se duceau în gară de la 3:00. Mereu le spuneam să nu se mai ducă așa, dar ei ziceau că dacă vine mai repede trenul… Nu venea mai repede, că nici măcar nu era un accelerat. Era un trenuleț dintr-ăla, mixt, cu două vagoane de călători și restul, cu vagoane cu lemne.
Pe de-o parte ii judecați pe ei, dar, de fapt, trăiți același lucru. Tot ce nu intră în programul de rutină vă dă peste cap.
Inclusiv o chestiune mai puțin importantă. De aceea nu mă duc nici la sindrofii…
Și-atunci, când mai trăiți?
Eu nu trăiesc. Sunt un satelit artificial, mă-nvârtesc în jurul Pământului. Chiar nu trăiesc! Gândiți-vă, plec o dată la două săptămâni în București, dar nu să mă distrez. Dacă nu ies din București la două săptămâni, nu mai am inspirație lunea următoare.
Ce vă inspiră când ieșiți?
Deplasarea, ruperea de un loc anume.
Ruperea de București sau deplasarea în sine?
Ruperea, ruperea dintr-o rutină. Nu mă duc să mă distrez sau să mă odihnesc, mă duc pentru că totul e subordonat, de mai mult timp, acestei munci, absolut idioate, pentru că nu văd la ce folosește.
Domnule „satelit“, mai detectați sentimente, mirosuri, drame sentimentale?
La vârsta asta nu mai detectez nimic. La vârsta asta trăiești din ce-a fost înainte. Nu cred că se mai poate întâmpla ceva fundamental, în afară de realitățile care pot să ne închidă…
Aveți amintiri, mirosuri care vă urmăresc din copilărie, din adolescență?
Nu m-am gândit la asta. Sunt doar imagini..
Dar vise, aveți vise care vă urmăresc?
Nu, am doar un coșmar care explică, într-un fel, toată personalitatea mea. Se face că am examen și nu m-am pregătit. Poate un psiholog sau un tălmăcitor de vise ar ști mai bine. Este coșmarul meu „nr. 1”.
Politicienii trebuie să vă înțeleagă pentru momentul în care îi atacați: să trăiești asemenea coșmar este înfiorător!
Dar, de ce? De ce îl am? Sau trebuie să plec undeva și nu mi-am făcut bagajele
Vă dau eu o explicație, dacă vreți, literar-poetică!
Care?
Faptul că, întotdeauna, a trebuit să munciți foarte mult, pentru a lua un examen. Iar spaima că nu v-ați pregătit pleacă tocmai de aici, pentru că întotdeauna, pentru tot ce ați realizat, ați muncit foarte mult. Niciodată nu ați lăsat lucrurile la voia întâmplării. Și atunci, cineva vă chinuiește – și cred că există cineva care vrea să vă chinuiască – vă dă exact sentimentul pe care nu l-ați avut, de fapt, niciodată, pentru că, întotdeauna, v-ați pregătit pentru un examen.
Da, așa e, niciodată nu m-am dus nepregătit la un examen. Tocmai ăsta e coșmarul!
Poate că e reversul medaliei! Aveți și un alt vis care vă urmărește sau v-a urmărit? Dar nu neapărat un coșmar, un vis pe care îl doreați să devină, la un moment dat, realitate?
V-am spus, de fiecare dată, visele acestea mi s-au îndeplinit. Ba să ajung să scriu..
Nu despre asta este vorba, ci despre visele pur și simplu visate.
Nu, n-am. În afară de coșmarul ăsta…
Și de când îl aveți?
Probabil că, în subconștient, am sentimentul că nu mai am timp. Cred că de-aici vine.
Pleacă, deci, tot de la criza de timp?
Cred că da.
Spuneți-mi, care sunt răspunsurile vârstei de 60 de ani? Răspunsuri care v-au venit o dată cu apropierea sau cu împlinirea vârstei de 60 de ani.
Pentru asta, trebuia să-mi pun întrebări
Vă întreb altfel: care au fost întrebările pentru care nu ați avut răspunsuri până la 60 de ani și aveți de-acum înainte răspunsuri sau ați primit răspunsul o dată ce ați ajuns la vârsta asta?
Nu a existat nici o întrebare pe care să mi-o fi pus înainte și acum să-i găsesc răspunsul.
Deci, răspunsurile pe care nu le aveați înainte, nu le aveți nici acum?
Dacă mi le pun pe cele existențiale, e un clișeu. Dacă m-aș întreba acum de ce murim, cred că de vreo 2000 de ani, toți se întreabă și atunci, cazi în clișee. M-am gândit odată să scriu o carte – e încă un proiect – căci eu cred că nu există gest de-al nostru care să nu se regăsească într-o carte sau într-un film. Dacă-mi dau bine seama, noi nu facem nimic nou. Dacă ai citi toată literatura, ți-ai da seama că noi nu spunem nimic nou.
Dar capodoperele continuă să apară, chiar dacă au același subiect.
Nu e vorba de scris, ci de gesturi omenești. Toate gesturile noastre le poți regăsi în literatură de cel puțin de 2000 de ani…
Să vorbim acum și despre gesturi care se regăsesc foarte greu în societatea românească!
Eu m-am referit doar la clișee.
Aveți senzația de deja vu? Care e cea mai comună pe care o aveți?
Da, o am. Una este când se spune că nu există recunoștință. Asta e un clișeu, pentru că toți înaintea noastră au trăit acest sentiment, că nu există recunoștință.
60 de ani… și pentru bărbați ar putea fi, să spunem, ultima strigare. Maiorescu scria la un moment dat, în Jurnalul său, apropo de când i se mai întâmpla să facă amor: „emoții voluntare“… „Ora 18:30, emoții voluntare“. Cum stați cu emoțiile voluntare? V-am pus o întrebare elegantă!…
Eu vă răspund integru, mai ales că îi convenea, pentru că erau puțini scriitori în vremea respectivă. Din acest punct de vedere, avea timp. Nu sunt un mare admirator al omului Maiorescu, se vede din Jurnalul lui, dacă își consemna asta. Dacă îți consemnezi asta în jurnal, înseamnă că ai o problemă!
Nu vă spun să le consemnați, însă bărbații au problema asta.
Eu n-am nici o problemă! Problemele mele sunt altele, și anume că n-am timp să scriu.
Vă aduceți aminte, totuși, de o aniversare specială din viața dumneavoastră sau ați avut dintotdeauna ideea de a respinge aniversările?
Nu-mi amintesc de nici o aniversare. Probabil că n-am avut niciuna.
La 18 ani ce-ați făcut, n-ați aniversat, n-ați băut o bere?
Eu n-am petrecut. Nu înțelegeți cât de săracă e viața mea! Răspund printr-o poveste: când mă întorceam din vacanță, eram chiar licean sau și la facultate, mă duceam și eu la tot felul de prostii. Se adunau ăia pe-acolo ca să danseze. Erau încăperi dintr-astea, de la țară, cu lut și pe lut era o hârtie de ziar. Și eu m-apucam să citesc ziarul, iar ăia dansau. Așa că, din punctul ăsta de vedere, nu știu cum aș fi sărbătorit 18 ani.
Lasă un răspuns