Un moment din Istoria presei: Ion Cristoiu intervievat de Marius Tucă. Clișeul de a ura La mulți ani!

Marius Tucă: V-a sunat mama când ați împlinit 60 de ani?

Ion Cristoiu: Am fost la Găgești și mi-a urat. Ar fi fost culmea să mă sune tocmai   maică-mea.

Și v-a spus „La Mulți Ani!“? Cum vedeți asta, pentru că, totuși, e o relație specială. Câți ani are mama dumneavoastră ?

83.

Mama să vină și să-i pună fiului ei „La Mulți Ani!“, ea având 83 de ani!…

Mi s-a părut că a intrat și ea în clișeele vieții noastre. Nu mă așteptam de la ea! Relația mea cu părinții a fost o relație foarte interesantă. Când văd acum că, la despărțire, te pupă părinții… Eram în ultimul an de facultate când, plecând înapoi că începeau cursurile, ai mei m-au pupat. Și mă gândeam ce dracu’ i-a apucat! În familiile țărănești nu există nici măcar cuvântul dragoste. Este un cuvânt fundamental după părerea mea, care trebuie dat tuturor tinerilor: „Se înțeleg “… Eu n-am auzit toată viața mea sau toată copilăria mea, în Găgești, cuvintele „se iubesc”. Se spunea numai că „se înțeleg”. Pentru că iubirea este o chestiune trecătoare, nu știu, dar „se-nțeleg” este mult mai profund, pentru că o relație presupune mai întâi să te înțelegi. Din toate punctele de vedere. Nu există sentimentalism. Eu când văd părinți moderni îngrijorându-se că nu mănâncă copilul… Păi, la mine era fericire dacă nu mâncam, pentru că făceam economie. Ai mei se îngrijorau dacă mâncam, pentru că dacă mâncam, consumam.

I-ați spus vreodată fiicei dumneavoastră că o iubiți?

Nu, Doamne ferește! Cred că s-ar întreba ce m-a apucat!

Ea v-a sunat de ziua dumneavoastră?

Nu. Dar nu e nici o problemă.

Și nu v-a durut lucru  ăsta?

Nu.

Câți ani are?

35 de ani. Cată vreme nu mă sună, înseamnă că n-are probleme, că e fericită. Când o fi nefericită , mă sună ea. Sunt liniștit din punctul ăsta de vedere, uite că nu m-a sunat, și?…

Ce a însemnat pierderea tatălui dumneavoastră?

Asta chiar m -a afectat. Nu știu de ce… îmi pare rău că tatăl meu nu a apucat și democrația.

În ce an a murit?

Înainte de ’89. A murit la 70 d e ani. Ramura bărbătească a trăit puțin, ceilalți au murit mai tineri. Eu moștenesc ramura mamei.

Cum ați trecut prin asta? A fost dureros?

Momentul cel mai greu e vestea.

Unde erați atunci?

La București. Era într-o iarnă. Am fost tare, dar, până la urmă am izbucnit și eu în plâns, poate că era atmosfera aceea… Dar… sunt lucruri la care prefer să nu mă gândesc, pentru că dacă te gândești prea mult, înnebunești.

Timpul o să vă așeze la un moment dat într-un raft al istoriei. Care ar fi raftul acela unde ați vrea să vă știți așezat?

Nu știu dacă o să fiu pe vreun raft. Poate că o să fiu undeva, în spatele rafturilor.

Unde ați vrea să fiți?

Nu știu. Aș vrea să trec drept un mare scriitor. Dar mă întreb dacă o să mă bucure cu ceva chestia asta. N-am de unde să știu, posteritatea e o loterie. Oricum, ca gazetar nu rămâi, pot să pun garanție. Și deseori posteritatea depinde foarte mult de posteritatea imediată. Vă dau un exemplu: Eugen Barbu, un mare scriitor. Dar posteritatea imediată, dușmanii lui care au supraviețuit, continuă să îl minimalizeze. Probabil că mai trebuie să treacă vreo sută de ani. Știu eu.

Îi vedeți pe cei tineri pe stradă, vă întâlniți cu ei, le observați manifestările?

Închipuiți-vă că se uită un bătrân la ei, care deja este mizantrop!

Cum vedeți generațiile astea, care fac 18-19 ani, care merg la vot?

O să spun un clișeu dacă spun că nu-i înțeleg. În primul rând, nu sunt genul meu, pentru că eu am muncit ca prostu’ toată viața. Mai purtam și eu plete, aveam momente de teribilism… La ora actuală, mi se pare că tânăra generație nu are modele mari. Așa mi-a zis și Buzura, că noi nu mai prezentăm interes. M-am gândit – și voi ați mai putea să scoateți -, o broșură dintr-asta, cum era pe vremuri, despre oamenii mari, cum au ajuns ei mari, pentru că modelele pe care le dăm noi tinerei generații de astăzi sunt modele mici, foarte mici..

Starleta, fătuca, politicianul…

Mai ales el, care apare la televizor. Nu văd de ce trebuie să se mai ostenească. Este o prostie din punctul ăsta de vedere, că avem un învățământ prost, pentru că profesorii n-au bani. Învățământul e prost pentru că elevul nu vrea să învețe și nu mai vrea să învețe, pentru că învățătura nu mai e pentru el un mijloc de a ajunge bine în viață. Dimpotrivă, chiar îi strică.

Care ar fi diferența între un ceas de lectură și unul de televiziune?

Unul de televiziune trece repede, pentru că, uneori, nu trebuie să faci mare efort și să te consumi. Un ceas de lectură, nu știu… Eu sunt un cititor vicios, la mine lectura e viciu, a fost dintotdeauna, de la 5 ani, cînd am învățat să citesc. Sufăr acum pentru că trebuie să am un interes. Nu mai pot citi dacă nu am un interes. E groaznic. Când am o carte, când citesc, îmi pun întrebarea ce poate să iasă din ea: un eseu, un alt articol?

Eu citesc dimineața, ca să-mi intru în mână, câteva pagini, fie din Bulgakov, fie din Petru Dumitriu, din stiliști în general. Deja eu sunt un om schilodit sufletește, nu pot să mă mai bucur.

Nu mai este lectura o plăcere?

Nu numai asta, la mine totul se subordonează…

Și se transformă, lectura trebuie să se transforme în ceva.

Am întotdeauna celebru un carnețel la mine și, cum văd ceva, cum observ ceva, îmi notez. La ora actuală, orice fapt de viață, la mine, nu e trăit în sine, pentru că, la un moment dat, mă întreb ce pot să scot eu din asta.

E deformare profesională?

Da, dar e o prostie, pentru că nu mai trăiești.

Ați recunoscut și mai devreme că nu mai trăiți! V-ați dat și definiția aceea cu satelitul din jurul Pământului…

Da, așa e. Și e ciudat, pentru că, de pildă, atunci când e primăvară îmi zic: interesant, din asta se poate face o proză! Deci, nu mai trăiești primăvara…

Vi s-a întâmplat, cu caietul de însemnări, în care consemnați o idee…

Nu, numai proză. Sunt un om serios. Am un carnețel care are și pix . Văd, găsesc subiecte. După asta, trec pe un alt carnețel, care e mai pe larg… și după asta – că la nivel de carnețele sunt cu trei ani în urmă – iau carnețelele și pagina aia de zi este proză. O dau apoi la bătut și e proză. Vi se întâmplă întotdeauna să transformați ideile, subiectele în proză sau mai sunt unele pe care le ratați? Nu, tot ce e trecut acolo în carnețel, pentru că de-acolo pornesc…

Aveți un carnețel cu idee a primară și un alt carnețel în care ideea e scrisă mai pe larg?

Da, dar și carnețelul ăla e pe zile.

Și cel de al treilea este?…

Caietul! La carnețele sunt cu trei ani în urmă, trebuie să recuperez zilele, iar la scris, cu o săptămână înainte. Deja am ajuns cu scrisul pe 23 noiembrie (n.r.: interviul fusese realizat înaintea acestei date), sunt liniștit, pot să-mi trăiesc viața!

Vă dați seama, veți ajunge la 70 de ani și există riscul să fiți cu scrisul pe undeva la 100 de ani!

Da, uite că nu m-am gândit la asta. Deja scriu în avans.

Și pe crucea dumneavoastră va scrie „Ion Cristoiu a trăit între anii 1948 și 200 0 … cutare – să zicem că trăiți 90 de ani – și a scris între 1948 și 2050”…

Dar sunt liniștit că mi-am îndeplinit menirea. E foarte interesant. Când eram mic, mă luau la muncă, evident că nu mă lăsau acasă. Ai mei considerau că cititul e o prostie, o pierdere de timp. Nu știau că din citit pot să scot bani acum.

Apropo de citit, ce zicea mama dumneavoastră?

Oh!… Acum nu mai zice, că acum eu sunt șefu’, sunt un „pater familias”. Înainte mă luau la prășit și pe mine mă enerva săpatul ăsta, să-i zic așa, pentru că trebuia să dai toată ziua cu sapa. Și-atunci, le-am spus următorul lucru: dați-mi o postață…

Ce e aia?

O bucată de pământ s-o sap și după aia mă lăsați în pace! Trăgeam s-o termin repede și după aia mă duceam și citeam. Mă enerva că ei dădeau cu sapa toată ziua.

Aveați ideea de a programa totul?

Da, pentru că sunt un om dezordonat și lipsit de voință.

În copilărie, vă doreați într-un fel să creșteți ca să fiți și șef?

Nu, voiam doar să citesc.

Ați fi  putut fi dezordonat!

Nu, n-ați înțeles, să ne lămurim! Eu mă duc la bibliotecă sau când mă duc, de obicei, într-un loc, simt nevoia să mă ordonez. Mă duc mecanic, adică îmi propun așa: mâine trebuie să ajung la 10:00 la bibliotecă. Am ajuns la 10:00 la bibliotecă , ce dracu să fac? Trebuie să citesc, că de-asta m-am dus acolo. Nu mă duc ca să citesc, ci mă duc ca să fiu la program. De exemplu, când mă duc în concediu, că eu mai și muncesc în concediu, filmez și-mi notez peste zi ce mă interesează pentru cartea de reportaje. Și atunci, de regulă, îmi aleg locul unde voi scrie seara, de la ora cutare, la ora cutare.

Cum, v-alegeți locul?!

Locul unde să mă duc, după aceea, mecanic. Nu locul în casă sau în cameră, că n-am cum. Și, de obicei, mă așez în lobby. Primul gând când ajung la hotel este unde voi lucra. Și văd, dacă este bar, am ajuns și la situații dintr-astea, la Londra îmi amintesc, unde aveam un loc la bar, într-o nișă.

Se uitau ăia…

Da, își făceau cruce, că toți de-acolo chefuiau, beau, iar eu scriam. Eu, fiind un om de bun-simț, ceream și câte un suc la început, pentru că rămăsesem cu mentalitatea aia comunistă, că vine ospătarul și mă ridică de la masă dacă nu consum… După asta, s-au obișnuit cu mine.

Știu că vă petreceți revelioanele pe străzi, în străinătate. Anul acesta unde veți petrece Revelionul?

Merg în Corsica.

Am o prietenă căsătorită cu un corsican. De ce vă place să faceți revelioanele pe stradă?

Pentru că Revelionul pe stradă este culmea tembelismului uman. Mă întreb de ce oamenii se îmbată și răcnesc pentru faptul că trece timpul.

Și-atunci, de ce îl faceți tocmai acolo?

Acolo e momentul de satiră. Și am în cartea pe care n -o s-o public niciodată, volumul III din „Românul rupt în fund“, era chestia asta, mare nenorocire, a revelioanelor . Adică, pe unde am fost la Revelion, să te ferească Dumnezeu de bucuria oamenilor! Sunt în stare să te omoare, să te strivească; și n-am înțeles de ce își pun fesuri, nasuri roșii… E o prostie fără margini, mai ales când se face 12:00 noaptea!