Și de ce călătoriți? Pentru că, așa cum v-ați descris dumneavoastră și v -ați făcut un autoportret, după părerea mea, genial, n-ați descris caracteristica asta a călătoritului.
Călătoresc tot în scopuri de lucru! Ca dovadă, nu mă duc niciodată în același loc. Acum, mă duc în Corsica, pentru că n-am văzut Corsica. Iau camera cu mine și filmez – n-am înțeles niciodată de ce filmez, iarăși e o prostie! -, îmi notez, peste zi, într-un carnețel și seara mai fac un program – uneori este foarte hazliu, pentru că, fiind în lobby, unde m-apucă douăsprezece și jumătate -unu noaptea, cei de la recepție încep să intre la bănuieli. Oamenii vin din oraș, veseli, se sărută și dau cu ochii de unu’ care scrie! Am o amintire despre asta, e interesantă, ca o comedie. Eram în Irlanda și, tot așa, eram în lobby. Vă imaginați că toată lumea de-acolo petrecea! Mă așezasem la masă și era una în fața mea, care cred că se despărțea de bărbatu-su la telefon, pentru că plângea în hohote în fața mea… Asistam la o despărțire în direct și mi-am dat seama, pe urmă, că, de fapt, o sunase pe soacră-sa. Sunt convins că, pentru trei sferturi din recepționeri, sunt un tip sub acoperire. Un tip care stă și scrie, se uită la ușă, pentru că un alt tic al meu, foarte interesant, este că eu nu pot să stau fără să am perspectivă. Din 1965, când am intrat la facultate, am stat în ultima bancă. Și la bibliotecă, tot în ultimul loc am stat, ca să am perspectivă. Încă o chestie, în bibliotecă mi-am petrecut mai mult timp decât acasă. Probabil că și asta a influențat creația mea, pentru că acasă n-am terasă. N-am spațiu larg.
Veniți la noi și vă facem o terasă! Și, acolo, în barul ăla, tot cu fața înspre ușă stăteați, ca să aveți perspectivă?
Știți când scriu cel mai bine? Când în jur e gălăgie.
Și eu scriu cel mai bine în momentele de criză.
E criza aia care te face să te concentrezi, așa e!
E criza în care luciditatea devine atât de ascuțită, direct proporțională cu zgomotul din jur și cu tensiunea de-acolo și e contra cronometru!
Mai e o parșivenie a mea. În momentul când stau și scriu și ăia petrec, mă văd foarte important. Zic, uite, eu scriu, muncesc și ăștia petrec!..
Vă place să faceți o figură aparte, de fapt. Vă mai spun o caracteristică pe care am observat-o, pentru că vă știu foarte bine: îmi imaginez un bulevard … când toată lumea merge într-o direcție, parcă vă văd tăind lumea în două, venind din direcția opusă.
Este ca un tic, este principalul meu tic. Așa se explică de ce sunt așa de critic cu președinții. Automat, președinții, la noi, sunt lăudați.
Ne-a rămas de la Ceaușescu!
E ca un mecanism, în momentul în care toată lumea spune ceva, primul meu gând este contrar. Îmi vine ideea contrară. Sunt un om sucit.
Sunteți prototipul sublim al lui „Gică contra“!
Da, eu sunt polemic! Semăn foarte mult cu Camil Petrescu. Eu nu pot să scriu dacă nu polemizez. Și-n editoriale, dacă a-ți observat, eu încep întotdeauna polemizând cu cineva. Și nu am încredere în femeile de după 1989.
De ce?
Nu știu de ce.
Mi se pare incredibil. Cum adică, nu aveți încredere în femeile de după ’89?
Pentru că nu le știu „dosarul”.
Când spuneți asta, aveți și altceva în minte, dar nu vreți să o spuneți până la capăt. După ’89 s-au pervertit sau cum?
Nu, s-au amestecat. Femeile dinainte de ’89 aveau un trecut foarte simplu și limpede.
Și după ’89, trecutul lor a devenit mult mai complicat?
Complicat. Unele dintre aceste trecuturi ascund mizerii. Atunci, trecutul unui om nu putea să ascundă nici o mare mizerie, pentru că altfel nu supraviețuia.
Deci, nu aveți încredere în femeile de după ’89?
Acum, poți să întâlnești pe cineva care este o doamnă ministru și poate că, în urmă cu 15 ani, era..
Damă de companie?
Da, n-ai de unde să știi. Poți să ai mari surprize. Înainte de ’89 nu puteai să ai surprize în legătură cu oamenii din jur.
Mai aveți timp să vă certați? Dar să vă împăcați?
Cu cine să mă cert?
Cu lumea, cu oamenii, în general.
Mie-mi trece repede.
Era o mare problemă, aceea că nu mă mai cert cu nimeni, pentru că nu mai am timp să mă împac.
A, nu, dacă mă cert cu cineva, mă împac repede, nu pot să țin ranchiună. De pildă, Contele de Monte Cristo mi se pare o idioțenie absolută. Am înțeles, a stat acolo în hruba aia, da să ieși după asta, să fii tânăr, să fii frumos, să ai o asemenea avere și să te gândești să te răzbuni, să te întâlnești cu fosta iubită de-acum 20 de ani, e o prostie.
Mă întorc la mizantropul din dumneavoastră, nu ar trebui, plecând de la Contele de Monte Cristo, având tot ceea ce vă trebuie, căpătând și mai multă înțelepciune, cunoscând mai bine lumea, fiind mai tolerant se întâmplă să nu fii totuși atât de mizantrop?
Stai să-ți explic! Puteam să fiu Contele de Monte Cristo de Găgești! Când eram copil, un tip mi-a luat vaca la Obor – eram cu vaca, intrase în porumbul lui – și mi-am zis că atunci când voi fi mare, să vezi ce-o să-i fac! Cum ar fi acum, să mă duc la el și să-i zic, auzi, mata ești ăla, ia să te pârăsc eu… Ar fi ca-n Contele de Monte Cristo.
Aici e vorba de principii, de nedreptate …
E fals! Uiți! E o prostie, acum te mai întorci la ce-a fost în urmă cu cinșpe ani. Să-ți spun ceva. Eu nu m-am dus niciodată la aniversările școlii ca să-i văd pe foștii colegi sau pe fostele colege. Bănuiesc că unele sunt balcîze, altele sunt mame…
Balcîze? Să nu le stricați imaginea pe care au avut-o atunci?
Da, mă mai sună câte unul ca să-mi spună că am fost colegi de liceu și mă întreabă dacă îmi amintesc ce făceam. Îi spun că nu-mi amintesc nimic, pentru că ce făceam eu în liceu? Nu făceam nimic.
Există o secundă pe care ați simțit-o din toți rărunchii, de grație, de inspirație, de tensiune, nebunie, de viață și de moarte … Ați simțit așa ceva vreodată?
Nu, e o întrebare prea complicată.
Tensiunea, secunda cea mai importantă pe care ați simțit-o vreodată?
Poate că a fost atunci când am zis că mor și n-am murit.
E un răspuns, pentru că sunt puțini cei care știu că, la un moment dat, ați trecut prin fața unui diagnostic care putea să însemne sfârșitul, moartea.
Am avut și momente dintr-acestea, în care eram mai mic și era apa mare și îmi propuneam s-o trec… îți spun eu ce întrebare să-mi pui: dacă am fost vreodată fericit. Domnule Tucă, nimic nu e mai imbecil pe lumea asta decât fericirea!
De-asta nici nu v-am pus întrebarea, pentru că știam răspunsul.
De unde știai?
Pentru că vă cunosc!
E interesant că mă cunoști!
În tot interviul ăsta, întrebarea asta nu v-aș fi pus-o. Aproape că știam răspunsul cuvânt cu cuvânt.
De ce, ce e aia fericire, cum să fii fericit?
Trebuia s-o formulez altfel ca s-mi răspundeți la întrebarea asta. L-am întrebat pe Ion Țiriac dacă a plâns vreodată. Dacă bogații plâng. Și mi-a răspuns – aproape că m-am blocat – că ultima dată a plâns când avea 15 ani. Domnul Țiriac se apropie de 70 de ani. Vă pun o altă întrebare și asta chiar că e ultima: Când ați fost fericit ultima dată, domnule Cristoiu?
Păi, n-am fost fericit niciodată ! …
”Contele de Monte Christo” nu este, nu poate fi o idioțenie absolută, dacă înțelegi cum este, cum a fost ”timpul compresat” pentru acel nevinovat aflat în închisoare pe viață, între zidurile de beton ale respectivei închisori… Chestiunea cu inspirația la scris, într-un mediu zgomotos, gălăgios mi separe cpmparabilă cu ibspirația celor care scriu adevărate capodopere muzicale, după ce își ”pudrează bine nasul”! Probabil că în creierul lor apar tot felul de zgomote care îi ajută să compună adevărate minuni muzicale…