Un moment din Istoria presei: Ion Cristoiu intervievat de Marius Tucă. Îl înțeleg deja pe Marin Preda cînd spune că Timpul nu mai are răbdare

Marius Tucă: Cu alte cuvinte, ați mai vrea, dar nu mai puteți!

Ion Cristoiu: Nu, nu, aș vrea să nu dorm. E vorba că nu mai poți să stai nopți întregi să scrii, nu mai ai aceeași rezistență pe care o aveai când erai tânăr și-acum îmi dau seama cât timp am pierdut. Dacă ar fi să mă întorc, aș mai reduce din timpul consumat.

Dacă ar fi să măsurați, ați pierdut mult timp? Așa cum vedeți acum ceea ce aveți de făcut, ați pierdut mult timp?

Dacă mă consider scriitor, n-am pierdut mult timp, pentru că orice lucru întâmplat cu mine se adună, în scris, în viziunea despre lume.

Spuneați mai devreme: „Dacă aș avea timpul pe care l-am avut…“, l-ați trăi altfel, l-ați lucra altfel?

L-aș gospodări mai bine. Până acum, l-am gospodărit prost.

Ați fost risipitor?

Da, pentru că nu știam că voi face 60 de ani. Dacă știam, dacă îmi atrăgea cineva atenția că or să vină cei 60 de ani și că timpul ăsta e limitat… Când ești tânăr, ai impresia că timpul este infinit și zici, lasă, că o să am timp… Nu, n-ai!

V-ați descoperit tabieturi, ticuri, semne de om bătrân?

Nu, cum ar fi acestea?

Ați spus mai devreme că nu vă imaginați că o să fiți bătrân și că vă simțiți tânăr. Totuși, aveți semne cum ar fi că vă treziți mai devreme cu o oră?

Nu, totuși, n-am ajuns la vârsta pensionării.

Ați descoperit in vreun fel că sunteți bătrân?

În ceea ce privește viziunea despre lume, am devenit totalmente mizantrop. Cred că de data aceasta mă redescopăr greu, adică nu-mi mai regăsesc acel optimism, acea perspectivă.

Adică, despre orice întâmplare pe care o aflu, nu mai văd decât părțile negative.

Atunci, de ce se spune că, o dată cu înaintarea în vârstă, bătrânețea aduce liniștea? Asta seamănă a fabulație, mai ales pentru un om care lucrează in presă? Se spune că bătrânețea echilibrează, că omul, când ajunge la o anumită vârstă este mai bun…

Nu și în cazul nostru, al celor care lucrăm in presă. Ce-mi mai poate oferi, ce-mi mai poate spune realitatea înconjurătoare care să mă încredințeze pe mine că lucrurile nu se întâmplă rău? Politica, știm cu toții că se repetă. Dintre colegii care au fost cu mine, unul n-a scris acolo că Ion Cristoiu a împlinit 60 de ani, La Mulți Ani!, în afară de tine, dar tu nu ești elevul meu. Dacă mă sună cineva, sunt sigur că mă sună având un interes și știu asta de prima dată, pentru că fiecare are o introducere în genul „Ce mai faceți, cum o mai duceți?“… Eu intru în subiect și îl întreb dacă vrea bani sau altceva și mă liniștesc când aflu că vrea ceva. Dacă nu vrea ceva, deja sunt neliniștit.

Nu aveți prea multe întrebări ale vârstei de 60 de ani!

Nu, de ce? Ce întrebare ar putea să fie?

O întrebare ar putea să fie legată de moarte. Când v-ați pus-o ultima dată?

Asta încerci să ți-o pui și îți dai seama că asta este chiar o fatalitate. A murit și Iulius Cezar, de ce n-ai muri și tu? E foarte interesant

Și aveți răspunsuri aici?

Nu, preferi să nu te gândești, dar te gândești la moarte ca la un moment în care nu mai poți să mai faci nimic, îți ia proiectele, în sensul ăsta

V-am adus aici, pentru că eu mi-am dat seama, după 40 de ani, că atunci când pleacă o personalitate, durerea cea mai mare e că se întrerup toate proiectele pe care le avea persoana respectivă. Tragedia poate fi mai mare din punctul ăsta de vedere.

Da, ți-am mai spus că am scris un eseu despre Mihail Sebastian, care a murit tânăr, lovit de camionetă, în plin București, în plină zi și în plină stradă pustie și, citindu-i „Jurnalul”, considerând „Jurnalul” capodopera lui, acolo erau zecile de proiecte care au murit.

Cu el, au murit atâtea cărți care puteau fi scrise, atâtea lucruri care puteau fi făcute… într-adevăr, aici se vede că ești filosof.. Aici, m-ai bătut la scor, la asta nu m-am gândit!

Altă întrebare legată de chestia asta este aceea referitoare la faptul că nu mai aveți timp. Nu mai aveți timp să faceți, să scrieți să realizați tot ce v-ați propus? Timpul nu mai are răbdare?

Da, asta-i corect! Aici, Marin Preda avea dreptate când spunea că timpul nu mai are răbdare. Și aici e greu… Faci un efort ca să-ți limitezi anumite lucruri. Un exemplu ar fi și Kant, care a hotărât ca, după 60 de ani, să-și limiteze la maximum consumul de energie.

Ajunsese să mănânce la oră fixă, să iasă pe stradă la oră fixă, adică asta însemna pentru el să-ți reduci la maximum consumul inutil de energie, dar e greu!

Nu luați nici o măsură în sensul ăsta? Să spuneți că, acum, când am 60 de ani, trebuie să mă duc doar de trei ori pe săptămână la bibliotecă sau de cinci ori… sau trebuie să fumez mai puțin, pentru că știu că fumați mult…

E singurul viciu pe care îl vreau. Un viciu tot trebuie să am… Nu, nu vreau să mă las, nu e vorba că nu pot, ci nu vreau!

Dar dacă ați avea o problemă de sănătate din cauza fumatului v-ați lăsa?

Probabil că organismul meu ar intra imediat în funcțiune și ar respinge tutunul. N-ați pus problema bine, când ați spus că ar trebui să mai reduc unele activități, când ați spus că n-ar trebui să merg atât de des la bibliotecă. Eu am spus doar că ar trebui să

mai reduc prezența mea în media, la asta m-am referit.

Dădeați exemplul lui Kant mai devreme. V-ați gândit să luați vreo măsură anume pentru a nu vă mai consuma energia, pentru a o conserva?

Nu v-am spus că sunt un om lipsit de voință?!… La mine, marile cotituri benefice în viață le-au făcut alții, nu eu. Eu nu sunt capabil de mari schimbări. Mă vedeți pe mine, cu lipsa mea de voință, că zic „Gata, de mâine nu mai apar la televizor, nu mai scriu și mă închid în bibliotecă”… Nu! Dar dacă se închide presa, atunci n-am ce să fac, mă duc în bibliotecă și spun că asta e!

Când ați înțeles prima dată că timpul nu mai are răbdare?

Când mă apropiam de 60 de ani. Dar nu știu de ce atunci. Putea să fie și la 50 de ani…

Legat de 60 de ani neapărat? Adică, nu 50 sau altă vârstă?

Nu. Legat de 60 și de consumul făcut pentru activitățile colaterale meseriei de scriitor

Cât din talentul dumneavoastră s-a risipit din cauza predării la timp a materialelor pe care le-ați scris, a orelor fixe de predare?

Nu. Predatul la timp e o formă de a te ordona. Și acum eu scriu în fiecare zi o pagină de proză, una de eseu, pe un caiet, pe care l-am împărțit pe zile până la 31 decembrie. Scriu acolo: „Azi mi-am făcut norma“... E o chestiune de disciplină.

Da, e legat de disciplină, dar eu vorbesc despre scriitura la ziar. Predarea la ore fixe v-a ajutat?

Da, asta te ordonează. De exemplu, eu am și ghinion. Am editura mea proprie și, de exemplu, dacă aș avea anunțată o carte la o editură străină de mine, probabil că aș scrie-o mult mai repede. Dar așa, mă amăgesc. Până la urmă, obligativitatea de a scrie e un chin, dar dacă nu ar exista, ai avea tendința să amâni. Așa că, în cazul prozei, am făcut acest truc. E ca și cum aș săpa un șanț, câte un pic în fiecare zi. La proză, sunt deja cu zece zile înainte

Păreți că ați avea opera programată …

N-am nici o operă programată. Am pagini programate. Am ajuns deja la 23 noiembrie. Știți, când plec în concediu, eu scriu dinainte.

Dar știți că, la marii scriitori, există tensiuni, întrebări legate de scriitură, cum ar fi probleme de formă, momente în care muza este mai aproape ca niciodată, la dumneavoastră nu există chestiile astea? Inspirația, muza, transa?

Acest dialog îmi dă mie posibilitatea să spun că eu sunt un om comod chiar scriind în fiecare zi. Pentru că n-am reușit să am atâtea cărți, dovadă sunt și cele 41 de caiete, pentru că scrisul de fiecare zi este, pentru mine, o mare fericire. Nenorocirea e că, după asta, trebuie să-l dai la bătut, trebuie să-l stilizezi – iată cât de leneș sunt!… De scris e foarte frumos, pentru că scriu numai pentru mine, numai editorialele le scriu ca să le public. Nu întâmplător te-am rugat să publicăm fragmente din proză, că altfel nu le-aș fi publicat niciodată, ziceam că le-am bătut acolo și mă uitam din când în când la caietele alea și spuneam vai, ce frumos scriam eu acum 20 de ani!

Care ar fi diferența între un articol publicat acum zece ani și un articol publicat astăzi?

Eram mai proaspăt atunci. Acum, după atâta scris, cred mi s-a tocit și inspirația. Deja capeți ticuri…