Un moment din Istoria presei: Ion Cristoiu intervievat de Marius Tucă. România e la fel de veselă ca și înainte de 1989

Marius Tucă: Domnule Cristoiu, ați împlinit 60 de ani. Cum i-ați împărți? Cum ar fi împărțeala lor? I-ați împărți înainte și după Revoluție sau cum?

Ion Cristoiu: Eu îi împart în două. Înainte de Revoluție și după Revoluție, dar nu cum fac unii, împărțindu-i în perioada neagră și în perioada luminoasă, ci invers. Pentru mine, perioada luminoasă a fost înainte de ’89, pentru că aveam timp să citesc, să scriu, să mă mai gândesc la mine, și perioada întunecată este după decembrie ’89, pentru că pierd timpul cu fleacuri de 20 de ani, în timp ce, uitându-mă acum, e și un prilej de bilanț, pentru că, din 1972, am scris în fiecare zi câte o pagină de proză și am vreo 40 de caiete. Le-am dat acum la redactat și îmi dau seama cât de bun eram înainte și cât de prost scriu acum.

Apropo de împărțitul ăsta, nu întâmplător v-am întrebat, pentru că, după ce ați terminat facultatea, ați trăit 20 de ani în comunism și 20 de ani în democrație. Care sunt punțile ce leagă aceste două trăiri, care sunt diferențele cele mai importante dintre ele, în afară de faptul că înainte aveați mai mult timp să citiți și să scrieți? Au trecut mai repede ăștia 20 de ani?

Nota comună, în cazul meu, ar fi că am scris în fiecare zi și că, și înainte, și după Revoluție, am trăit cu iluzia că voi ajunge un mare scriitor, că voi scrie odată cartea vieții mele, ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru ceilalți, pentru România, este o notă comună: e la fel de veselă ca înainte de Revoluție. Nu întâmplător, următoarea mea carte, pe care zic eu că pariez, se intitulează „Veselia generală“. Părerea mea e că poporul român nu s-a schimbat, e același ca și înainte de ’89. Atunci însă se stătea mai mult prin casă, nu se prea vorbea și se credea că este mult mai serios. Acum are posibilitatea să se dea în spectacol, să iasă în stradă și ne dăm seama că e mai rău decât credeam noi înainte de ’89, ca seriozitate, ca spirit critic, zic eu, sau chiar ca spirit occidental.

N-au schimbat nimic acești 20 de ani? Vă întreb, oamenii au rămas aceiași?

Au rămas aceiași, cu deosebirea că acum pot fi ei înșiși. Înainte nu puteau fi ei înșiși, pentru că nu se puteau exprima. Dar și acum sunt aceiași. De ce să se schimbe, aveau vreun motiv?

Spuneați despre ideea de a ajunge un mare scriitor, care v-a urmărit înainte. Eu cred că ăsta e un mod foarte inteligent și un mod de a cocheta cu celebritatea, alergând după un lucru, iar pe de altă parte, câștigând alte 100. Pentru că asta cu marele scriitor poate că o s-o hotărască posteritatea. Până una-alta, Ion Cristoiu a făcut unele lucruri, și-n materie de presă, și-n materie de televiziune, de analiză politică. Nu cumva ne fluturați prin fața ochilor „scriitorul ratat“ la nesfârșit și ați urmărit cu totul altceva?

Păi, eu nu sunt scriitor ratat!

Nu, de fapt, voiam să spun că ne fluturați neîmplinirea unui mare scriitor și de fapt vi s-au împlinit alte vise pe care le-ați avut.

Da, în Istorie sau în domeniul cercetării sunt foarte multe situații în care cineva care credea că a descoperit nu știu ce formulă și că s-a afirmat în Chimie se afirmase de fapt în Zoologie. Probabil că e posibil și asta, considerând gazetăria ca o activitate colaterală, să rămân în istoria gazetăriei și considerând literatura ca activitate principală, importantă, să nu intru niciodată în istorie ca scriitor. De cele mai multe ori, și în cazul meu, este aproape sigur – întotdeauna am avut succes cu lucruri pe care nu le-am luat în serios. De aceea, niciodată, de câte ori am lansat un ziar sau am lansat o emisiune sau o carte, de câte ori am pariat zicând că va fi un lucru extraordinar, nu a ieșit mare lucru. Și invers. Cred că este o caracteristică, în general, îmi imaginez că nu se va împlini ceea ce doresc și se împlinește în realitate. Sau, deseori, te trezești cu lucruri pe care nu ți le-ai dorit, iar pe cele pe care ți le-ai dorit probabil că nu o să le ai niciodată.

De unde obsesia asta, a marelui scriitor?

Inițial, nu a fost o obsesie de mare scriitor, ci obsesia de a-mi apărea numele undeva. în liceu am fost fericit când mi-a apărut numele în revista Rebus. Eu așa am debutat, în Rebus. Erau niște „prostioare” în Rebus, desenai un măr și o pară și din ele ieșea un cuvânt. Și a scris acolo: „Ion Cristoiu, elev…“. Atunci a apărut numele meu pe ceva tipărit. A fost o obsesie a notorietății, a notorietății pe care ți-o dă scrisul, iar după asta a venit, pe măsură ce am consumat diferite etape, o permanentă autonemulțumire. În facultate era un post de radio al complexului studențesc, iar eu când îi ascultam pe unii de-acolo, cum sunt acum moderatorii, îmi ziceam: „Dom’le, s-ajung eu să vorbesc la radio ăla…“. Am ajuns la radio și am ajuns și directorul radioului. Apoi mi-am dat seama că ninge la fel, că frunzele sunt la fel și că nu ești mult mai fericit decât erai înainte. După asta, citeam Viața studențească, și era acolo subredacția Vieții Studențești. Ei bine, am ajuns şi acolo, am ajuns subredactorul Vieții Studențești, cu jumătate de salariu, am ajuns și redactor-șef. Pe urmă, mi-am zis: „Hai s-ajung și la televiziune!…“. Am ajuns și la televiziune și sunt la fel de posomorât ca pe vremea când mă duceam cu vaca. Poate că și de-asta îmi propun. Pentru că dacă îți propui să ajungi șef de stat e un ideal realizabil. Dacă îți propui să ajungi un mare scriitor e un ideal, pentru că nu vei ști niciodată, după cum spuneai, dacă ajungi un mare scriitor.

Pe de altă parte, când vă propuneați să faceți ceva ce vă doreați foarte mult, să aveți mare succes, n-ați avut, dar când nu ați dat importanță unor lucruri s-a întâmplat să obțineți succesul pe care vi-1 doreați altădată cu orice dinadins.

Da, probabil că e o caracteristică.