Un moment din Istoria presei: Ion Cristoiu intervievat de Marius Tucă

Momente și evenimente comentate de mine. În trei ediții din Jurnalul național – 24 noiembrie 2008, 25 noiembrie 2008, 26 noiembrie 2008, plecînd de la faptul că împlineam 60 de ani, Marius Tucă a publicat un interviu cu subsemnatul. Un interviu istoric nu doar pentru făceam bilanțul unei vieți de scriitor, eseist, gazetar, dar și pentru că Marius Tucă, o personalitate a presei românești, s-a întrecut pe sine însuși în acest dialog în care contează nu numai răspunsurile, dar și întrebările. La 18 ani de la publicarea interviului, găsesc de cuviință să-l republic în serial la rubrica Gîndurile lui Cristoiu.
Pentru o ușoară lectură, l-am împărțit în mai multe episoade, cărora le-am dat titluri luate din text. Merită citit.

Sper să prind și prăbușirea capitalismului și revenirea comunismului

Mă întorc la cei 20 de ani dinainte și după Revoluție. Spuneți-mi, cum au trecut primii și ceilalți de după ’89? Care au curs mai repede, pe care i-ați simțit mai intens, care a fost diferența între cele două perioade?

Sigur, dacă m-aș gândi la perioada dinainte de ’89, e o perioadă cenușie, dar în sensul bun al cuvântului. în sensul că mari lucruri nu s-au întâmplat, a fost o perioadă mai calmă, iar după ’89 a fost și este o perioadă agitată, inutil de agitată, am avut impresia unei bolboroseli permanente, poate și din cauza societății, poate și pentru că am trăit în mediul gazetăresc, unde ai impresia, în fiecare zi, că s-a întâmplat un lucru extraordinar, dar, de fapt, nu s-a întâmplat. Pe când înainte nu se întâmplau lucruri extraordinare, nici destinele nu erau extraordinare. Dacă mă uit în urmă, sunt perioade mari din viața mea, înainte de 1989, când nu au existat mari întâmplări: facultatea, apoi, din ’72 până-n ’81 am fost la Viața Studențească și Amfiteatru, redactor-șef adjunct, din ’81 până-n ’87 la Scînteia Tineretului și la Supliment, pe când după ’89 sunt multe lucruri, proiecte, lucruri făcute, neterminate… multe întâmplări, multe evenimente, să spunem…

Care dintre acești ani au fost mai condensați? Mi se pare că în acești 20 de ani am trăit de 10 ori mai mult decât în cei 20 de ani dinainte de ’89.

Corect, așa este! Dar asta nu înseamnă că eu am făcut mai mult acum decât înainte. E o intensitate a întâmplărilor.

Nu vă plac onomasticile, nu vă plac aniversările zilelor de naștere, fugiți de astfel de zile, nu sunteți deloc un animal social. De ce?

În primul rând, nu-mi place să sărbătoresc, pentru simplul motiv că n-am contribuit cu nimic, pentru că oricum împlineam 60 de ani. Mi se pare stupid. Mai degrabă sărbătorești o carte, ridicarea unei clădiri, dacă ești arhitect, formarea unui partid., atunci, zici că ai făcut ceva… Oricum, dacă eram acum un bețiv și un cartofor, tot făceam 60 de ani. Oricum îi împlineam, deci n-am nici o contribuție.

 Nici de Sfântul Ion nu răspundeți la telefon, fugiți de toate astea. Fugiți cumva de clișeele ce apar atunci când este vorba de o aniversare?

Dar toată lumea știe asta… Atunci, toată lumea vrea să fie amabilă și este amabilă obligatoriu. Eu sunt mai sensibil, așa… contrar aparențelor. Chiar sunt poet ca fire. Prost de poet, în sensul ăsta. Prefer gestul spontan și obișnuit. Parcă și văd cum toți se uită acolo, cum fac, de pildă, politicienii, în agendele lor sau își pun secretarele să vadă cine e Sfântul Ion: cutare, cutare, cutare… și pe urmă le pun să sune.

Dar îi țineți minte pe cei care nu vă sună?

Țin minte în sensul că mă mir cum au fost atât de proști, ca politicieni, să nu-și dea seama că sunt atât de ușor de câștigat. Mie n-ar trebui să-mi dea nici un Mercedes, nici o casă… e de-ajuns să mă sune unul într-o dimineață și să-mi spună că mi-a citit un editorial, o proză. Dar ei nu se gândesc la asta, ei se gândesc să te cumpere așa cum sunt cumpărați ei. Dacă ei sunt cumpărați, cred că și eu pot fi… Eu pot fi cumpărat cu o vorbă bună. Din punctul ăsta de vedere, e o mare slăbiciune.

Dar, pe de altă parte, nu vă gândiți că îi nedreptățiți pe cei care cu adevărat vor să vă spună „La Mulți Ani!“, să vă ureze, să vă dea un cadou, de exemplu?

Acum, la 6o de ani, nu s-au prea ostenit. Tocmai pentru că am fost discret, nu s-au prea ostenit. Aici, chiar mă temeam, în prostia mea, evident, că o să fie așa, o mică sărbătoare a presei. N-a fost. Mă refer la generațiile de tineri pe care i-am format eu…

De ce nu există recunoștință în România? De ce e atât de rară recunoștința, mai ales în presă?

Pentru că toți cei pe care i-am crescut și cei pe care i-ai crescut și tu ajung și ei mari și sunt convinși că au ajuns prin ei înșiși și că sunt mai mari decât tine.

Atât de simplu să fie răspunsul?

Da, este foarte simplu din acest punct de vedere. Recunoștință au numai când ești șeful lor, după aceea nu mai există nici o recunoștință.

 Recunoștința există numai atunci când ai un interes, practic, nu?

Poate că, anticipând o întrebare, e nedrept când se spune că am format generații numai după ’89. Am avut prilejul acum să mă uit pe Suplimentul literar artistic al Scînteii Tineretului. L-am sunat pe Stelian Tănase să-i spună lui Mircea Dinescu, cu care nu vorbesc, nu știu cu ce se ocupă acum, că i-am găsit niște tablete extraordinare în acel supliment. Mi-am exprimat încă o dată amărăciunea că nu face publicistică literară. Așa am descoperit câți oameni au publicat la Viața Studențească și în altele…

I-ați promovat?

Iarăși este o nedreptate. Niciodată nu s-a sărbătorit când s-au împlinit nu știu câți ani de la supliment, a fost adevărată școală, erau acolo Matei Vișniec, Mircea Cărtărescu… a ieșit acum o pagină întreagă de versuri și nimeni nu s-a mai gândit acum…

Aveți colecția, o păstrați acasă?

Nu, mă duc la bibliotecă.

Dar nu aveți pasiunea de a colecționa, de a ține colecții cu ziarele pe care le-ați făcut?

Nu, nu mai au loc. O să-i cadă într-o zi planșeul celui care stă sub mine… Nu mai am loc de cărți!

Eu v-am vizitat demult, odată, acasă, nu mai știu cu ce ocazie, și am fost uimit de faptul că, atunci când vine vorba despre documentare, sunteți de-a dreptul diabolic. Aveați o foarfecă și tot ceea ce vă interesa decupați și puneați într-un dosar, legat de un subiect sau de un personaj anume. Aveți și-acum obiceiul acesta?

Da. Am și-acum tot felul de dosare. La un moment dat, mi-am pus problema, pentru că unele sunt din 2004 și așa mai departe, și în politică s-au schimbat atât de multe, încât n-am curajul să le arunc, pentru că foarte multe lucruri le poți găsi acolo.

Cum se face că Ion Cristoiu, care este un fan, aș putea spune, al telefoanelor de ultimă generație, atunci când e vorba de documentare, face o documentare empirică, cu foarfecă, ziarul și dosarul?

E o chestiune de scris. Poți să le pui și pe foldere. La mine, subiectele sunt pe teme, personaje, probleme. Adunate la un loc – le pui, să zicem, de-a lungul unei săptămâni, cum ar fi cele despre o criză -, când le recitești pe toate, le iei ca pe o broșură, descoperi foarte multe lucruri și ideile îți vin mai ușor. Pe când, pe internet le descoperi mai greu în foldere.

Mai primiți mesaje în timpul emisiunii?

Primesc. Nu așa de multe cum primeai tu, dar primesc.

Toate sunt legate de emisiune sau de o informație despre subiectul pe care îl discutați?

În primul rând, nu recunosc niciodată numerele, sunt multe pe care nu le-am trecut în agendă, dar majoritatea sunt comentarii cu partenerii de dialog. Oricum, când sunt lucruri interesante, le spun.

Pentru că tot sunt 60 de ani și vorbim despre vârsta aceasta, spuneți-mi care ar fi definiția unui scriitor pentru timp? Are scriitorul Ion Cristoiu o definiție pentru timp?

O, ce întrebare grea!… Nina Cassian are o poezie pentru timp și mi-a plăcut cum a scris, că „fuge timpul cu piciorul ridicat“.

Fuge foarte tare?

Sigur, în materie de timp ești obligat, ca și în materie de viață și de moarte, să spui că așa e. Trece timpul, chiar trece!… Probabil că la 20 de ani nu-mi imaginam că o să ajung la 60 de ani.

 V-ați trăit viața la timpul potrivit? Ați trăit, ca să pun o întrebare filozofică, în timpul vieții dumneavoastră?

Da, nu cred că putea fi mai mare noroc ca la vârsta maturități să trăiești atâtea lucruri. N-am trăit un război mondial, dar am apucat regimul comunist, am prins o „minirevoluție“, să-i zic, după asta am trăit democrația și sper să prind și prăbușirea capitalismului și revenirea comunismului. Chiar c-ar fi interesant!