Un obiectiv turistic jinduit: Canapelele din lobby-ul Parlamentului englez

Clădirea Parlamentului, The Houses of Parliament, prezentă pe toate cărţile poştale în vînzare la Londra, se află, fireşte, pe strada Parlamentului, The Parliament Street. Ea aparţine acelei categorii de instituţii ce trebuie neapărat vizitate într-o călătorie peste hotare. La întoarcerea acasă, un asemenea obiectiv ocupă un loc central în toate discuţiile particulare avînd tema:
Cum a fost în Anglia?

— Ai fost în Anglia? Parlamentul l-ai văzut?
— Oh, nu, era închis! te scuzi, stînjenit de un asemenea ghinion.

Dacă eşti un diletant într-ale călătoriei în străinătate, desigur.
Dacă eşti un clasic al unor astfel de situaţii, răspunzi fără să clipeşti:
Nu, era sesiune, tocmai se dezbătea Proiectul Legii cărbunelui, pe care laburiştii îşi pun în joc situaţia lor guvernamentală.

Cu astfel de precizări, impresia e zdrobitoare:
Interlocutorii realizează, rapid şi definitiv, că între tine şi cunoscuta dezbatere parlamentară din Anglia, despre care s-a scris şi în ziare, e o legătură indisolubilă.

Vizităm The Houses of Parliament într-o sîmbătă însorită, la capătul unui tur de forţă prin centrul oraşului. E ultimul obiectiv înaintea prînzului şi, deci, impresiile noastre vor sta sub puternica stare de spirit provocată de această conjunctură.
Evident, facem coadă.

Pentru a se nu se produce aglomeraţie, vizitatorii sînt împărţiţi în grupuri de 25 de inşi, prin energia binevoitoare a unui cetăţean cu caschetă de colonialist. La intrare, un anunţ important ne avertizează că, din motive de securitate, putem fi controlaţi în serviete, în poşete, etc. Şi că să nu ne supărăm! Nu ne supărăm! Împinşi de valul de turişti, trecem dintr-o încăpere într-alta cu viteza unui tren accelerat prin haltele din Bărăgan. Ici-colo, o frînghie discretă împiedică accesul către un culoar. Toţi vizitatorii, fără excepţie, se opresc în faţa ei, aruncînd priviri pline de jind spre spaţiul interzis. În holul destinat lobby-ului, o tabelă înşiră regulile ce trebuie respectate cînd vrei să chemi afară, din plină dezbatere, un parlamentar, pentru a-i spune ceva. Tot aici, pe margini, se înşiră canapele moi, pe care, culmea! ai voie să te aşezi. Un astfel de obiect e printre cele mai căutate obiective ale vizitei la The Houses of Parliament. Unii pipăie discret învelitoarea canapelei sau chiar o ciupesc, alţii se trîntesc şi se saltă în sus de cîteva ori, pentru a-i verifica arcurile. Toţi trăgînd concluzia că e o canapea nemaipomenită şi că n-ar strica să aibă şi ei în hol una la fel.

O largă categorie de ocupanţi ai canapelelor e reprezentată de cei ce o iau înaintea grupului. De obicei, aceştia pornesc înainte cu repeziciune, trec val-vîrtej prin cîteva săli, luînd un avans considerabil faţă de ceilalţi turişti colegi, care, cuminţi şi sîrguincioşi, ascultă explicaţiile ghidului şi îşi sucesc capul cînd la dreapta, cînd la stînga, după cum o cer pereţii. Peste cîteva minute, cînd cuprinsul grupului se revarsă în sala cu canapele (purtînd pe obraz acea gravitate a oamenilor care au aflat o mulţime de lucruri interesante), toţi dau cu ochii de avangarda grupului, tolănită pe canapele. Exclamaţiile şi gesturile exprimă, pe de o parte, bucuria de a întîlni în aceste încăperi numeroase, în care trebuie să ţii minte atîtea nume şi atîţia ani, pe cineva cunoscut, pe de alta, admiraţia invidioasă pe cei ce au reuşit s-o şteargă de la explicaţiile ghidului.