Un ofițer român văzut de regizorii ruși ca un ghiorțan

Am terminat Gambitul turcesc, film lansat de ruși pe piață în 2005 după romanul cu același nume al lui Boris Akunin. Nu mă pricep la literatură polițistă; cu atît mai mult nu mă pricep la literatură polițistă rusă. Din ce-am citit după vizionarea filmului, înțeleg că Boris Akunin, care locuiește la Londra, a născocit un personaj – detectivul Erast Fandorin – cu sprijinul căruia a reușit să publice nu mai puțin de 12 romane. Internetul îl prezintă ca pe un dizident împotriva regimului Putin, manifest de pe vremea lui Hodorovski, căruia i-a luat apărarea. Cică în prezent locuiește la Londra unde luptă împotriva lui Putin de dragul lui Zelenski. Așa o fi, dar filmul din 2005 e bine mersi pe Caravana rusă, și nu degeaba, pentru că filmul e o producție patriotică în genul celor meșterite pentru noi de Sergiu Nicolaescu. Gambitul turcesc m-a interesat din două motive:

1. Am vrut să văd cum descrie un rus Războiul ruso-turc.
2. Am vrut să văd cum apărem noi, românii, în acest război, zis și de cîștigare a Independenței.

Războiul ruso-turc nu diferă în materie de prezentare în film de ce se scrie în istoriile Rusiei. Țarul Alexandru al II-lea nu și-a dorit acest război. Era conștient că Rusia nu reușise să se îndrepte militar după dezastrul numit Războiul Crimeii. În plus, Rusia continua să fie victima unei alianțe antiMoscova între marile puteri europene. Ea jucase mult timp în Europa trecînd de la o alianță la alta prin specularea disensiunilor dintre marile puteri europene. Acum însă rămăsese fără aliați. Țarul a pornit Războiul, motivîndu-l prin Manifestul de la Chișinău, sub puterea opiniei publice, inflamate slavofil de crimele comise de bașbuzuci în Bulgaria, țară soră a Rusiei în materie de slavism. La începutul filmului șeful lui Fandorin pe linie de Contrainformații (Fandorin luptă pe front în cadrul a ceea ce ar fi azi Contrainformațiile) îi spune eroului că Războiul ăsta merge prea bine pentru ca lucrurile să nu stea prost.

Realitățile îl confirmă.
Deși în ansamblu filmul e patriotic, spectatorului de azi nu-i poate scăpa adevărul:
Eșecurile de a cuceri Plevna, penetrarea informativă de către turci, ardoarea cu care luptă turcii, trecută cu vederea în literatura de  hăulit din România, prin care ai noștri erau ca brazii și turcii, ca prunii, desfătările la care se dedau ofițerii ruși.

Dintre toate realitățile dezvăluite în film m-a surprins imaginea de front confundat cu un șir de baluri la Petersburg, deși din istorie știam că ofițerii ruși erau toți din lumea înaltă și se întreceau și pe front în serate dansante și-n pupături de mînă. Un exemplu semnificativ rămîne Vera Suvurova, domnișoara ajunsă în prima linie pentru a-și vedea logodnicul, un ochelarist din toate punctele de vedere. Te-ai aștepta ca generalii ruși s-o trimită val-vîrtej înapoi, acasă. Nu de alta, dar aici era război și, în plus, doar de o muierușcă mai aveau nevoie ofițerii ruși pentru a fi cu gîndul în altă parte decît la lupte. Vera e lăsată să stea, și prezența ei activă, atît ca domnișoară curtată, cît și ca turistă care vizitează războiul, dă filmului un aer comic. Războiul înseamnă corpuri sfîrtecate, dificultăți ale vieții, sînge, huruit, într-un cuvînt sălbăticie. Vera umblă printre toate aceste nenorociri ca o membră a Curții din jurul țarinei.

Cum să crezi că e război?
Românii sînt întruchipați de un anume colonel Lucan, în carte Lukan. Dacă ofițerii ruși sînt prezentați și ca viteji, dar mai ales civilizați, Lucan are toate datele personajului negativ. E cartofor, lăudăros, petrecăreț, vîndut turcilor, dar mai ales ghiorțan, pe cale s-o violeze pe Vera, ceea ce nici un nobil de adevăratelea n-ar fi făcut-o. De precizat că Lucan e creația lui Akunin, și nu a regizorului. Gambitul turcesc a apărut pe piață ca roman în 1998. Nu putem spune că imaginea lui Lucan e rodul antipatiei față de români la rușii din regimul Putin. Dacă mă gîndesc la Ilf și Petrov, cred că e produsul direct al părerii proaste pe care au avut-o despre noi rușii de a lungul secolelor.