Un ou sau cinci țigări

Puține alimente au fost umilite și reabilitate de atâtea ori și cu atâta patimă cum a fost și încă mai este oul. Științele și cunoștințele s-au succedat și contrazis adeseori. Nu doar o dată s-a trecut de la piedestal la eșafod și tot ce-și câștigase cândva popularitatea a fost doborât de pe soclul pe care fusese așezat, a căzut sigur sau i s-a întors spatele și a fost dat uitării pe nesimțite. Li s-a întâmplat asta tuturor: doctrinelor, aplicațiilor, persoanelor și personalităților, terapiilor, medicamentelor, alimentelor. Dar parcă nimic nu a avut parte de o „carieră” atât de sinuoasă și de atâtea urcușuri și coborâșuri câte a avut oul. Practic istoria lui este un rollercoaster. Când se simțea mai bine în coaja lui și se bucura de acalmie, fiind lăsat în pace, îl ajungea din urmă valul următor, parcă mai tumultuos decât precedentul. Părea că omenirea își făcuse un obiectiv primordial din a-i cerceta cu de-amănuntul calitățile și o idee fixă din a-i pune în cârcă toate neajunsurile ivite pe parcurs.

Ce nu i s-a reproșat oului? A fost incriminat că ne înfundă arterele și ne provoacă infarcte și AVC-uri și s-a spus că între un ou și cinci țigări nu e nicio diferență în ce privește riscul de îmbolnăvire, fiindcă și una și alta ne scurtează viața în egală măsură! Teza i-a satisfăcut, se înțelege, pe vegetarieni și mai ales pe vegani, care s-au văzut astfel confirmați și îndreptățiți să creadă și mai mult că se află de partea „corectă” a baricadei (cu toate că nu toți au un colesterol de invidiat!). Dar același ou a fost ridicat în slăvi, lăudându-i-se lecitina din gălbenuș (pentru memorie!), vitaminele (toată lista, cu excepția vitaminei C!), proteina completă și perfect digerabilă și multe alte calități. Un cocteil ideal de substanțe nutritive! Ulterior s-a „demonstrat” că relația lecitinei cu memoria e mai degrabă un mit. (N-a durat mult, însă, și i s-a descoperit un alt atu: lecitina este cea care împiedică colesterolul din alimente să intre în sânge!). Au urmat alte asocieri și alte reguli. Câte nu s-au recomandat și interzis consumatorilor, care de-abia mai țineau pasul cu fluxul informațional referitor la numărul de ouă pe unitatea de timp, la sursa păsărească, la modul pe (pre)gătire și consistența ideală, la ouăle vizibile și la cele ascunse în tot felul de produse. La oul omorât și făcut praf și pulbere pentru comercializarea transcontinentală. Dispăruseră oare păsările din ograda proprie? Nu dispăruseră, dar s-a dovedit că… pe malul opus, iarba era mai verde iar ouăle mai… ieftine decât cele care se nășteau pe plan local).

Aliment-minune și otravă în același timp. Cum se poate una ca asta? Ce-i drept, se mai înșală omul, dar atât de mult și atât de des cum a făcut-o cu oul parcă n-a reușit s-o facă niciodată. Cu repeziciune uimitoare s-a trecut de la o extremă la alta, apelând de fiecare dată la „convingeri” categorice care-i făceau pe „ascultători” să se lepede de el cu aceeași ușurință cu care și-l (re)încorporau. Fără crâcneli, fără întrebări, fără îndoieli. Doar pe baza „studiilor”. Cum să mai crezi în experții care într-o zi îți demonstrează cum oul te poate ucide provocându-ți infarct – că doar e plin de colesterol! – iar peste ceva timp vin cu alte studii, care susțin că același ou te protejează de infarct și AVC, scăzând riscul cu 12%?! Tocmai de aceea, nu voi recurge la studii nici în acest articol, fiindcă s-au descalificat singure, ca și în cazul lactatelor și al altor alimente. Și aici voi recurge la cunoștințele de bază despre fiziologie și metabolism, urmând ca fiecare cititor să-și chestioneze singur chiriașii microscopici din intestin și să decidă împreună cu ei încotro, ce și cât ar fi bun pentru ei.

Nimic mai serios decât să analizezi corect un aliment precum oul și să-i descrii amănunțit conținutul. Nimic mai neserios decât să tragi concluzii pripite, reducând totul la un element oarecare și făcând asociații între, să spunem, cele 200-300 mg de colesterol conținute în gălbenuș și concentrația „normală” – stabilită de statistici – de colesterol din sânge, dând apoi verdicte despre cât, cum și când are voie cineva să-l introducă prin alimentație sau nu. Ca și când tubul digestiv ar fi totuna cu țevile prin care introducem combustibilul într-o mașinărie pentru a-l transforma într-o anume cantitate de energie și atât. Se ignoră faptul că organismul uman are nevoie de colesterol și, dacă nu și-l primește din hrană, îl produce singur. Cum să n-o facă, dacă fără el membranele celulelor (și avem multe, 10¹³) și-ar pierde stabilitatea și n-ar mai putea funcționa? Un sfert din colesterolul din organism se află în creier. Nu mai vorbim de hormoni și vitamine, ori de sărurile biliare, la producerea cărora colesterolul este esențial. Ceea ce nu înseamnă că putem să depășim orice limite. Numai că acele limite sunt individuale și nu pot fi dictate de statistică.

Din păcate, colesterolul – ca și oul – și-a cam pierdut din reputație, astfel încât, în memoria colectivă n-a mai rămas decât partea întunecată a însușirilor. În cazul colesterolului însă alimentația joacă un rol mai redus decât ne-ar plăcea nouă să credem. Îi putem influența nivelul din sânge prin dietă doar în limite modeste. Iar dacă de multe ori îl descoperim și prin plăcile de aterom care ne îngustează arterele, nu e cazul să-i aruncăm în spate întreaga vină. Mai sunt și alți concurenți și candidați care atacă peretele vaselor și care au ajuns acolo, fiind în exces sau inutili(zabili). Tocmai de aceea este important ca ceea ce introducem în corp prin alimentație să fie ceea ce ne trebuie și ce consumăm (inclusiv prin efort), altfel totul devine o povară. Pentru vase, inimă, ficat, rinichi și oase. Iar acel bilanț personal ne este reglat în mare parte de acea microfaună din intestin.

Oul e privit în continuare cu scepticism de mulți și multora li se pare încă dubios. Mai ales acelora care au cunoștință despre grăsimile detectate în sângele propriu și care luptă de ani buni cu dușmanul numit „colesterol”. Iar oul e o „bombă de colesterol”, o știe orice copil. Mulți dintre aceia cărora li s-a detectat prea mult colesterol „rău” (între timp am aflat că există și unul „bun”) în sânge se dezic în primul rând de ouă. Cine mai poate să-și imagineze însă că oul singur e vinovat de acele neajunsuri? Aceiași cărora lipsa de fantezie le spune că, renunțând doar la ouă, vor redeveni ce n-au fost nici înainte: sănătoși-tun! Un neajuns nu vine niciodată singur și un simplu ou nu face… boala cardiovasculară, ci un conglomerat de factori care potențează efectele negative ale unui stil de viață nesănătos. Nici ochelarii de cal și nici viziunea în tunel nu servesc la mare lucru când e vorba de sănătate.

În realitate, cine renunță la cele 200-300 mg de colesterol din ou (pe care corpul și le ia cu ușurință de altundeva) renunță concomitent și la vitaminele, aminoacizii, mineralele, antioxidanții puși acolo de natură într-o proporție ideală. Indiferent ce înlocuitori am cântări, număra și măsura cu acribie, nu vom putea egala acel echilibru perfect. Și apoi se pune întrebarea: Cu ce să-i înlocuim? Experții nu se pot pune de acord (nu doar Covidul i-a divizat) cu privire la consumul de substanțe nutritive. Și nici nu-i de mirare, fiindcă fiecare om își are propriul metabolism. Există triburi africane care obișnuiesc să consume nu 300 de mg de colesterol zilnic, cât ne recomandă nouă OMS, ci câteva grame, fără să prezinte vreun inconvenient. Există persoane asupra cărora renumita dietă mediteraneană nu are nici cel mai mic efect benefic. Există abateri fără repercusiuni de la regulile pe care ni le-am impus fără să știm exact de ce, și există devieri ale parametrilor biologici în orice direcție la cei care respectă regulile cu sfințenie. Poate că a sosit vremea să punem capăt imitațiilor și să redevenim cei care am fost și suntem de fapt.

Când colesterolul a depășit limitele „corectabile” prin alimentație, se prescriu medicamente capabile să-l reducă drastic. Pentru prevenția primară, secundară și terțiară a bolilor cardiovasculare, se spune. Mai peste tot s-au impus statinele, medicamente capabile să nimicească unul dintre promotorii bolilor civilizației. Și ele își îndeplinesc menirea. Reduc colesterolul până aproape de limita de detecție, dacă e necesar. Dar e necesar? Cât de mult e bine să fie redus și cum arată contraefectele, fiindcă oricine știe că nu prea există acțiune fără reacțiune. Pentru cine n-a testat încă statinele (unele dintre cele mai prescrise medicamente de pe planetă) pe propria piele, lista cu reacții adverse nedorite, lungă cât un cearșaf, poate fi accesată pe net. Cât privește colesterolul și dictonul preferat de mulți – „cu cât mai redus, cu atât mai bine” –, chiar e cazul să recurgem la câteva studii, fiindcă concluziile la care s-a ajuns sunt tulburătoare și e cazul să cădem pe gânduri… măcar până la proba contrarie. Deocamdată doar atât, fiindcă despre colesterol vom mai vorbi: O meta-analiză a emis ipoteza conform căreia un nivel prea scăzut al colesterolului „rău”, LDL, este adeseori asociat cu cancerul. Merită reflectat, indiferent dacă la mijloc sunt sau nu statinele – lucru negat cu vehemență de mulți – sau doar nivelul prea scăzut al unei substanțe de care organismul are nevoie. Tulburătoare sunt și veștile despre capacitatea statinelor de a străbate bariera dintre sânge și creier, intervenind în sinteza cerebrală de colesterol (creierul își sintetizează singur colesterolul atât de necesar plasticității neuronale, întrucât cel din sânge este incapabil să străbată acea barieră!).

Studiile despre alimentație sunt de multe ori perturbate de interpunerea intereselor industriei alimentare. La fel și studiile despre medicamente, unde industria farmaceutică are de multe ori un cuvânt greu de spus. Și nu întotdeauna în interesul consumatorului sau al pacientului. Sigur că există și studii oneste, efectuate de oameni integri și care au făcut tot posibilul să scoată la iveală măcar o parte a adevărului, dar… cine și cum să le deosebească? Tocmai de aceea insist în articolele despre nutriție pe ascultarea propriului corp, singurul care chiar știe ce-i lipsește și cât. Nu exclud nici posibilitatea ca toate studiile să aibă dreptate, cel puțin parțial. În fond, ele nu fac decât să ne reflecte unicitatea și să sublinieze adevărul incontestabil, acela că… suntem diferiți. Suntem unicate și nici digestia nu face excepție. Firește că există multe asemănări între noi, ca între membrii oricărei specii, dar, când vine vorba de detalii, ei bine, ele ne pot pecetlui soarta. Unul poate să digere fără probleme trei, patru ouă pe zi, altul are dificultăți la unul pe săptămână. La fel și cu zahărul, carnea, grăsimile etc.

Mult mai mult ar trebui să ne preocupe ce i se întâmplă actualmente oului din vina noastră. Din dezinteresul consumatorilor și din lăcomia producătorilor la scară industrială. Cu toții suntem culpabili de tot ce se petrece cu zburătoarele care nu mai știu de mult ce-i zborul și ce-i libertatea. De la antibioticele de care nu mai scapă practic niciun ou până la chimicalele din hrana ouătoarelor pe bandă rulantă și care nu mai apucă să afle în prea scurta lor viață când e noapte și când e zi, nu au parte de aer proaspăt și nici de zburdat în libertate, ci se calcă pe gheare și se devorează unele pe altele în înghesuiala inimaginabilă în care sunt masate. Circumstanțe care modifică mult compoziția perfectă a oului – despre care vorbeam – și-i deteriorează substanțial calitățile.

Așadar, mingea se află în terenul propriu. Nimeni nu ne poate spune câte ouă să mâncăm și când, fiindcă nimeni nu ne cunoaște mai bine – oricât de multe teste și analize de laborator ne-ar face – decât ar trebui să ne cunoaștem noi înșine. Genele nu sunt vinovate decât în mică măsură pentru reacțiile noastre la diverse substanțe nutritive. Mult mai des se implică în metabolism acea floră intestinală de multe ori neglijată și maltratată. Problema e la noi și la surzenia noastră, la debilitarea simțurilor sub bombardamentul (dez)informațional la care suntem supuși. Nu strică o retragere în și cu sine și o discuție sinceră și serioasă. Să încercăm să răspundem onest întrebării: Chiar am nevoie de… Și dacă da, de cât anume? Mi-a făcut bine, sau dimpotrivă? E greu, e foarte greu, mai ales la început. Dar nu e imposibil. Natura ne-a înzestrat cu interocepție (o sensibilitate aparte, care surprinde ceea ce se petrece în interiorul corpului nostru). Condiția este să avem liniște. Să stăm de vorbă doar cu noi înșine și fără bruiaj din afară. Organismul uman e mult mai complex decât un ou. Dar ambele sunt desăvârșite, fiecare în felul său.