Un păcat postdecembrist: Formele fără fond

Momente și evenimente comentate de mine. 25 noiembrie 1998. Președintele României, Emil Constantinescu, participă la Reuniunea de dialog România-NATO. O manifestare lipsită de importanță în bătălia noastră de a intra în NATO, după eșecul din 1997. În România se face mare caz de participarea președintelui. Admiterea a avut loc abia în 2004, după ce fusese invitată să înceapă negocierile de aderare abia în 2002. Conștient că admiterea nu depindea de noi am publicat în Cotidianul din 27 noiembrie 1998 articolul Înainte de a intra în NATO, trebuie să intrăm în România

Posturile de televiziune, în frunte cu patroana bordelului propagandistic, TVR, ne-au vîrît pe gît, miercuri seară, tomberoane de secvențe de la vizita lui Emil Constantinescu la Bruxelles. Unele, devenite brusc sîrguincioase sub biciul unor dosare ce atîmă pe rol deasupra capetelor de îmbogățiți ale posturilor, s-au dedat chiar și la o transmitere în direct a momentului. Scremere jurnalistică penibilă, explicabilă doar printr-un fenomen de ultimă oră: spre deosebire de regimul Iliescu, actualul regim, cel al locatarului de peste drum de Grădina Botanică, are la dispoziție, pentru a-și răsfăța personalitatea, nu numai televiziunea publică, dar și posturile particulare. De ce spunem că e doar o scremere, și nu o strădanie profesională cinstită? Pentru că, după NATO-mania, cum a fost numită campania de presă pe tema admiterii României în NATO, a urmat o poșircă gazetărească. Nu trebuie să fii nici măcar curățător de zăpadă în fața Ministerului de Externe ca să-ți dai seama că șansele României sînt egale cu zero. Și nu deoarece, așa cum sporovăie jurnaliștii și politicienii noștri fără ocupație, situația internă exclude România din calculele mai marilor lumii, ci pentru că problema unui al doilea val nu mai ține de eforturile noastre. Ce se va hotărî anul viitor la Washington nu cred că știu nici patronii marilor jocuri de poker ale planetei. Viața a demonstrat că istoria se definește prin capricii inimaginabile, prin toane ce pot da oricînd în deliruri.

În aceste condiții, a venit, cred, momentul ca tema admiterii noastre în NATO să fie readusă în spațiul ei normal, cel al diplomației, după ce se umflase ca un aluat, revărsîndu-se peste toate domeniile vieții noastre social-economice, de la conducerea României pînă la conducerea unui electrocar de întreprindere. Asta nu înseamnă, însă, Doamne ferește!, abandonarea ca obiectiv de politică externă. Dimpotrivă, el trebuie reafirmat, întreținut la nivelul diplomației, ba chiar colorat cu un pic de optimism. Ceea ce se cere e altceva. Și anume, readucerea în planul politicii interne, pentru rezolvarea gravelor probleme social-economice, a unor energii care se risipesc în prezent, în chip inutil, pe meleaguri care nu mai sînt sub stăpînirea noastră. O asemenea mișcare ar fi, poate, una dintre cele mai importante din anii postdecembriști. Aceasta deoarece ea ar însemna o cotitură radicală în felul de a gîndi al clasei noastre politice. Din decembrie 1989 şi pînă acum, tot ce-am făcut pe plan intern a fost cu un ochi la România, și cu un altul la străinătate. Puțini sînt politicienii pe care să-i fi auzit, în acești ani, declarînd că trebuie făcut cutare sau cutare lucru pentru poporul care i-a ales. Cei mai mulți și-au susținut deciziile, legile, programele prin formule gen: trebuie să atingem standardele europene, trebuie să îndeplinim condițiile stabilite de Consiliul Europei, trebuie să construim o economie în stare a ne admite în Uniunea Europeană, trebuie să înălțăm instituțiile statului de drept care să ne sporească șansele intrării în NATO. Ușor de constatat că Președinția, Guvernul, Parlamentul n-au lucrat pentru România, ci pentru ca România să fie bine văzută în Occident.

Nimeni nu spune că trebuie să ne izolăm de restul lumii, în genul talibanilor din Afganistan. Ceea ce vreau să afirm aici e faptul că l-am răsturnat pe Ceaușescu nu pentru a intra în Consiliul Europei, în Uniunea Europeană, în NATO, ci pentru că am ajuns la concluzia, după eșecul regimului comunist, că democrația și economia de piață sînt benefice poporului român. De aceea, noi trebuie să construim democrația și economia de piață pentru ca românii să trăiască mai bine și nu pentru ca guvernanții să primească aplauzele Occidentului.

O asemenea reorientare, după opt ani de rătăciri ale politicii noastre interne, ar însemna, înainte de toate, eliminarea unuia dintre cele mai mari păcate post-decembriste: formele fără fond. În toți acești ani, numeroase măsuri pe plan intern au fost luate nu pentru că ele erau cerute de realitatea autohtonă, ci pentru că erau condiții indispensabile admiterii în nu știu ce organism internațional. Evident, aceste măsuri se cereau luate. Experiența statelor civilizate le-a demonstrat necesitatea. Numai că una e să iei asemenea măsuri în pripă și, deseori, de formă, numai pentru a fi bifat în cancelariile occidentale c-ai mai îndeplinit o exigență, și alta e să le iei temeinic, solid, cu gîndul la realitatea românească. Dacă măsurile de democratizare, de reformă sînt doar urmarea obsesiei de a avea o imagine bună în Occident, atunci o mare parte din energie se cheltuiește pentru a demonstra lumii că le-ai luat. Asta în condițiile în care toată energia trebuia consumată pentru a face din democratizare, din economia de piață o realitate temeinică, adînc implementată în realitățile românești.

Sînt sigur că o asemenea cotitură va fi benefică și pentru imaginea noastră în străinătate. Presa lumii, cancelariile occidentale sesizează rapid deosebirea dintre preocupările reale de democratizare, de reformă și preocupările propagandistice, de dragul aplauzelor. Dacă ne vom concentra, în sfîrșit, asupra realităților românești, construind instituții ale statului de drept care să funcționeze cu adevărat, dacă vom face o reformă care să ducă la eficientizarea economiei românești, nu vom mai avea nevoie de campanii gen NATO-mania. Vom fi admiși în NATO, în Uniunea Europeană și fără a cheltui milioane de dolari pe vizite inutile peste hotare, pe campanii de publicitate costisitoare. Adevărata realitate românească va fi mult mai eficientă pentru îmbunătățirea imaginii noastre în străinătate decît toate strădaniile de a-i înșela propagandistic pe cei din Occident prezentînd drept aur ceea ce, în România de azi, e doar gunoi, înainte de a intra în NATO trebuie să ne punem problema de a intra în România.