Un pariu de 1,5 lei

Într-una din acele zile negre pe care nu avem dreptul să le uităm, de sub guvernarea hibridă care ne cere acum să credităm, pentru încă o felie din viața noastră, același om al unui sistem ce ne-a arătat deja, cu sânge, ce poate, o clientă – medic, de felul său – a intrat în biroul meu și mi-a spus, de după cele două rânduri de măști ce-i schimonoseau chipul și-i tăiau respirația, măști dintre cele sub care ne înrolaseră (a)rahații momentului, mi-a zis, stând în picioare, la ușă, că nu poate vorbi cu mine dacă nu îmi pun, și eu, botnița. I-am răspuns că la mine acasă, adică în locul în care tocmai ce intrase pentru că avea nevoie de competențele mele, eu fac regulile și că ea, cea care era doar în vizită, are minima obligație de a-mi le respecta. Și i-am arătat ușa.

Mi-am pierdut mulți clienți, dar și mai mulți ”prieteni”, la vremea pseudo-isterică în care am fost contra curentului de picat în fund în fața ordinelor mai marilor vremelnici ai zilei.

Ca avocat, am adunat, în schimb, și nu doar de atunci, un portofoliu dureros de acțiuni formulate în contra celor care și azi, ca și atunci, mă obligă să aleg cum vor ei. Să vă enumăr vreo câteva? De exemplu, dosarul despre cei care au trimis acasă, într-un sac negru, de plastic, un copil lovit subit de boala momentului, în timp ce jandarmii îi păzeau pe părinți, să nu dezlege pachetul, în așteptarea înmormântării la care nu au avut dreptul, desigur, să fie prezenți, pentru că trebuiau să rămână în case. O acțiune în contra unora care, deși nu îl recunosc pe Iisus Hristos, vor neapărat să ne impună cum să ne rugăm și la cine să o facem; am în față, firește, niște specialiști susținuți și finanțați, pe banii noștri, în țara asta ortodoxă, de chiar primul ministru al tuturor. Sau, de exemplu, acțiunile contra unora care instituie, prin ordine de ministru ilegale, reguli care nu există, dar care ne mai restrâng din drepturile și așa din ce în ce mai puțin existente pentru noi, ăștia mulți și considerați tot mai inutili (știți că suntem, din martie a.c., în stare de alertă epidemiologică, potrivit unui ordin al doctorului Rafila, emis însă pe durată nedeterminată?)

Sau dosarul ”10 august 2018”, la audierile cărora simt cum mi se face rău, când aud cum povestesc victimele, părțile civile adică, oameni cu păr alb, cât de ”elegant” i-au rupt în bătaie jandarmii împinși de la spate de mai marii lor. Aceiași jandarmi care, pentru impresia artistică dintr-un scenariu construit tot pe seama inocentului român, și-au lăsat un coleg să fie bătut, în fața lor, de un grup de tineri cu fața ascunsă sub bandourile pe care le purtaseră, până atunci, sub bărbie. Sau dosarul despre cum guvernul cîțu, exact după demiterea lui, a emis zeci de hotărâri care depășeau cu mult atribuțiile constituționale ale unui guvern demis și, prin asta, a mai sărăcit o dată visteria și așa săracă a țării. Sau plângerea penală formulată pentru mai mulți clienți ai mei împotriva ne-judecătorilor de la Curtea Constituțională, cei care, cu maximă batjocură au siluit prima lege a țării și ne-au furat, în decembrie 2024, cinic, nu accesul unui candidat la primul fotoliu al țării, ci libertatea noastră de a alege. Au furat-o pe termen nelimitat, transformând România în poligon de încercări pentru faultarea democrației. Sau dosarul pe care o mamă disperată nu știe dacă să îl depună sau nu la instanță, pentru că fiica ei, de nici 10 ani, a aflat de la școală că poate să devină băiat, e de ajuns să ia niște pastile? Dar dacă nu accepți asta, ca părinte, te vei opune curentului?

Lista exemplelor pe care le-aș putea scrise aici e prea lungă, dar dacă vă gândiți fiecare dintre voi, cu onestitate, sunt sigură că o mai puteți completa cu exemple din propria viață. Această viață care ne este, clipă de clipă, furată, complicată cu inutilități, amenințată, stoarsă de orice urmă de vlagă.

Nu, nu avem dreptul să credem că tot ce-am trăit, că tot ce trăim, au fost întâmplări, nici nu putem găsi circumstanțe atenuante pentru lipsa de căldură din iernile noastre, gospodărite, de ani de zile, de aceeași monstruasă grupare politică, cea care ne amintea rânjind, cu nu atât de mulți ani în urmă, că ce-om vrea, iarna nu este ca vara!

Iar acum, pentru că au reușit niște băieți deștepți să rupă România în două, ca exact acum 5 ani, ne scoatem ochii, ne omorâm între noi, pentru că ni se spun baliverne.

Cum ar fi? Dacă iese Simion, ne pleacă investitorii? Nu mai fac, de zeci de ani, nici un fel de politică, am rămas doar cu înțelegerea juridică a lucrurilor. Ne pleacă cum, dacă au – și trebuie să aibă – contracte pe care, dacă le reziliază intempestiv, sunt buni de plată? Deci investitorii nu pot pleca peste noapte, ca să ne pedepsească pentru alegerea noastră de duminică, nu se vor alinia la graniță, cu investiția lor în traistă, pierzând exact banii și oprtunitățile pentru care se află în România. Ieșim din Europa? Suntem dați afară din Europa? Nu discut despre cum s-ar imagina regândirea geografică a unei asemenea aberații, de către demenții din preajma noastră, ci despre faptul că aderarea noastră administrativă la Uniunea Europeană este rezultatul semnării unor tratate care nu pot fi anulate, peste noapte!

Isterizată, o parte a presei scrie depre oameni care și-ar face provizii, nenumărate provizii, pentru eventualizatea în care omul sistemului nu iese în cărți. Pentru că, dacă ar veni cel catalogat ca un biet tradiționalist și suveranist, magazinele vor da faliment.

Primesc, de zile întregi, zeci de dovezi că profesori universitari din instituții de stat, conducători de spitale de stat, șefi maimari sau mai mărunți de instituții de stat, își amenință studenții sau angajații cu datul afară dacă îl vor vota pe suveranist. Oamenii sunt terorizați, dar tac. Și știu că în cabina de vot sunt doar ei și sufletul lor. O colegă, avocat, a fost întrebată, la o instituție pe care o reprezenta la o negociere de contracte, dacă știe conducerea, și baroul, că nu votează cu Nicușor Dan!

Dar cea mai hilară întâmplare, legată de alegerile astea, vine din faptul că numele viitorului președinte al țării este jucat, de zile întregi, la casele de pariuri: 1,5 lei pentru George Simion, 2,5 lei pentru Nicușor Dan.

*

Da, la mine acasă, adică în România, adică în propria mea viață, eu vreau să fac regulile. E locul în care, acum, pestrița lume politică tocmai ce-mi bate la ușă doar pentru că are nevoie de competențele mele, adică cerându-mi un vot. Nu știu dacă Simion este exact omul, dar știu că nu pot persista în greșeala de a alege ceea ce, de 35 de ani încoace, suntem împinși de la spate să fie ”opțiunea”.

Și dacă tot fac parte dintre cei de pe listele negre, iar alegerea președintelui țării este o loterie și sistemul mă împinge, generos, ca să joc, eu pariez pe o oaie aidoma: adică pe 1,5 lei.