Un roentgen pentru fiecare | Deținuți și gauleiteri

În timp ce – făcându-se, dacă mai era nevoie, încă o dată de râs – Cîțu și Orban se contrazic prodigios pe tema șomajului tehnic al bugetarilor, la spitalul din Arad, oraș UE pe harta continentului, „bugetarii” generează scene horror. O femeie horcăie, trăgând să moară. E nevoie de resuscitare imediată. Chemările rămân fără răspuns. Femeia se sufocă. Disperate, pacientele din salon bat cu pumnii în ușa încuiată. Personalul medical, bugetar, n-aude, nu vine. Nu e de mirare: gauleiterii sanitari de șuetă democratică nu dau doi bani pe deținuții conspirați în agenda UE sub apelativul de pacienți. Moartea lor e o altă sorbitură de cafea.

Coșmarul se lovește de pereți și ricoșează rânjind înapoi. Femeia moare, sub ochii îngroziți ale colegelor de celulă spitalicească. Vii sunt lăsați vecini de pat cu morții. Ore. Și iar ore. Pumnii înnebuniți continuă sarabanda în ușa încuiată, ca într-o scenă de lagăr nazist sau de gulag siberian. Pacientele țipă, urlă, se zbat, cu cadavrul lângă ele. Nimeni, niciun bugetar, nu răspunde. Nu numai că ministrul Sănătății și secretarii de stat (care pretind că sunt medici) habar n-au, nu numai că managerul spitalului habar n-are și refuză, cu dispreț, să răspundă la telefonul moderatorului TV care dezvăluie oroarea, nu numai că directorul medical, abulic, habar n-are, dar n-are habar – potrivit pacientei care plânge în telefon – nici măcar doctorița de secție. N-a mai dat prin salon de săptămâni, de când a apărut Covidul. Probabil a depus jurământul lui Hipocrate între două beții și nu-și mai amintește ce a făcut între ele.

Într-un iad al secolului XXI, într-o țară membră UE, pacientele – în vizibil atac de panică, reduse la condiția de Ev Mediu – cerșesc, pur și simplu, la telefon, milă. Cerșesc să fie salvate – textual – din „lagărul morții”. Și nimeni de la minister nu sună. O țară întreagă privește mută, din izolare, detenția din spitalul de la Arad. Coronavirusul nu este în primul rând o infecție, ci o hârtie de turnesol. Care relevă culoarea cadaverică a stării de fapt din spitale – și din afara lor. Să nu ni se spună că e o excepție! Ne-am săturat de excepțiile care, puse una lângă alta, constituie regula!

Ca din senin, ca un fel de Deus ex machina, profesorul de la „Balș”, din București, sună în emisiune. Se oferă să preia pacienții coronavirus din gulagul arădean și să-i salveze. Pacientele mulțumesc, umilite, spășite, smerite, ca la biserică. Nu se știe dacă ministerul va aproba. Suntem în plin Orwell. Nu se știe niciodată ce face ministerul. Mai precis, suntem în acvariul sanitar al României, în care sunt prezenți rechini de lux, caracatițe de escroci și delfini de profesie. Depinde cum cazi. Să ajungi pe aripile delfinilor – șanse 50–50. Însă apa n-a fost oxigenată nici înainte, nu poate fi oxigenată de 30 ani și nu va fi oxigenată nici în următorii 30. Dintre peștișori, scapă cine poate.

Dacă ești om de rând și nu vreo sculă de basculă, ceea ce te izbește – în experiența cu sistemul sanitar de stat din România, în special în contactul cu personalul mediu (asistenți, infirmieri, brancardieri) – este lipsa funciară nu de vocație, ci măcar de aplicație în profesie. Care tocmai asta presupune – anduranță la contactul cu suferința fizică și metafizică sub toate formele ei, capacitatea de a gestiona, iar și iar, precaritatea condiției umane reduse la anatomie și fiziologie și de a o readuce la funcționalitatea ei naturală, primordială, de minune a lui Dumnezeu, indiferent dacă pacientul este simpatic sau antipatic, dacă miroase a Chanel sau a vișină putredă, dacă e de la țară sau de la oraș, dacă are sau nu bani în buzunar și de buzunar.

Ca pacient, de îndată ce ești consemnat la un pat de spital, o relație de vasalitate implicită ți se stabilește, ca un dat, față de cei în halat alb. Senzația este că ți se face o favoare, că ești un agregat acolo de carne și oase și nu un om, cu slăbiciunile și vulnerabilitățile inerente, de altfel proprii virtualmente și celor puși să te îngrijească. Tentația factice de a juca rolul demiurgului pe viu, ca factor de putere, bazată pe nevoile și neputințele pacientului, nu e nicăieri mai prezentă și mai profitabilă, în arealul civil, decât în sectorul spitalicesc.

Am fost surprins – în urmă cu câțiva ani, vizitând, la ATI, la spitalul din Parma, un prieten lovit de infarct – să văd, în spatele căpătâiului lui, între monitoare, butoane, aparate etc., o plăcuță mare pe care sta scris cu litere de o șchiopă numele pacientului – George. Oricine se apropia de el, doctor sau asistent, era bine dispus, i se adresa direct pe nume, făcea o glumă, îl întreba dacă are nevoie sau dacă îi lipsește ceva. Îi relatau succint fiecare procedură, explicându-i cu răbdare de ce este necesară pe traiectul vindecării. Iar noi, ca aparținători, așezați cuminți alături, pe scăunele, eram bine-veniți, nu ne hușuia nimeni cu aere de Ana Pauker, făceam parte din terapia psihică a lui George, a omului George, eram inserția lui la viață, adică exact pentru ceea ce luptau și doctorii.

Nimeni nu era nervos, scârbit, plictisit, acrit. Era evident nu că îl iubeau neapărat pe pacient, ci că softul profesiei lor, rațiunea lor de a fi acolo nu le permiteau altfel, nu le îngăduiau altfel. Era un dat. De la care nu puteau să se abată nici măcar un milimetru, indiferent de problemele pe care și ei, la rândul lor de oameni, le aveau în afara porților spitalului – de sănătate, de familie, că le curge chiuveta în baie sau că s-a stricat frigiderul în bucătărie. Orele petrecute la serviciu în scopul expres al luptei cu suferința nu erau o anexă a vieții lor, ci erau chiar o parte din viața lor. Pe care, în ciuda dezagramentelor și riscurilor cunoscute, și-o asumaseră în deplină onestitate, în primul rând față de ei înșiși și – cel mai important – fără abdicări de la procedură și fără penalizări la adresa pacientului.

De aici, de la prenumele pacientului scris mare deasupra fiecărui pat, pleacă toată filosofia. Nu pacientul era vinovat că e bolnav, nu pacientul le datora ceva, ci, din contră, ei datorau pacientului toată atenția, toată competența, toată compasiunea umană – chiar dacă aceasta din urmă era poate jucată, nefiind neapărat sinceră. Sinceritate – George aștepta de la noi, de la aparținătorii lui; de la medici și asistenți, aștepta altceva, anume îngrijire atentă și empatică pe toate palierele – și asta i se dădea. 24 din 24. Necondiționat. Nu cred că, în timp de pandemie, lucrurile s-au schimbat. S-au aglomerat, dar nu s-au schimbat.

Desigur, țara era Italia. Tot o țară „latină”. Cu un popor tot emoțional. Ca și noi – adică poate mai puțin înclinat către norme, proceduri, reguli de neclintit. Dar care, nota bene, a fost „eliberat” de americani, nu de ruși. Ca urmare, de la război, de când s-a resetat totul (la unii în bine, la alții în rău), n-a cunoscut niciodată un regim – și deci nici o funcționalitate socială – de tip totalitar. Scopul statului acolo nu este de a-l lua la bastoane pe cetățean, ci de a-l servi, de a-l proteja, de a-l promova – asta li se impregnează lor din leagăn, asta face diferența esențială dintre fostele spații despărțite de Cortina de Fier.

În România însă – tot o țară „latină”, tot emoțională – e altfel. Adică exact invers. Gauleiterii din Sănătate fac parte dintr-o paradigmă mult mai amplă și mai profundă – cea a prezumției de vinovăție a cetățeanului, care continuă să greveze toate domeniile de interfață stat – cetățean. Se vede cu ochiul liber. Abundența formularisticii și birocrației este concepută special și îndreptată împotriva unor eligibili prezumtiv hoți. Care trebuie să demonstreze, printr-un munte de adeverințe, că nu sunt hoți. Nu guvernează, ca în Occident, enunțul e preferabil să scape un vinovat decât să sufere 10 nevinovați, ci enunțul decât să scape un vinovat, mai bine bine să sufere 10 nevinovați. Cât timp, energie, resurse și nervi se pierd cu această amprentă statală greșită, de remanență clar totalitară? Nu contează, există acoperire de la Bruxelles și chiar de la Washington.

Țara se află în evidentă derivă existențială, fără un țel, fără un plan, trăind de azi pe mâine. Cultura funcțională este în continuare cea securistoidă, de tip intruziv, abuziv, disproporționat, excesiv, discreționar. Dominanta de forță a relației autoritate de stat – cetățean, moștenită din totalitarism și intrată în ADN-ul poporului prin transmisie din generație în generație, nu numai că nu se disipează (neexistând, de altfel, niciun program educațional sau instituțional în acest sens), ci – în ultimii ani – s-a întărit mai abitir decât oricând în toți cei 30 de bâlci dâmbovițean post-ceaușist.

Astfel că, sub un guvern care mai și declară pe față – spre diferență de celelalte, care nici ele n-au rezolvat nimic în speță – că Sănătatea și Educația nu sunt priorități (când, de fapt, sunt alfa și omega înfloririi unei națiuni), potcoviți în plus și cu coronavirusul – aici s-a ajuns. În stare de deținuți și gauleiteri. Toată lupta acuma este să nu devii din gauleiter deținut, ci invers, să devii din deținut gauleiter. Și să rămâi așa. Prietenii știu de ce.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Un roentgen pentru fiecare | Deținuți și gauleiteri”

  • Doar Coreea de Nord si Cambodgia Khmerilor Rosii ne au intrecut in cruzime,dar astia erau asiatici,alta cultura,alta rasa,alta mentalitate,in rest am cam fost peste toti.Stiu,nu va placea ceea ce spun,da asa e.Adevarul ca noua ramanilor nu ne prea pasa de suferinta semenilor,suntem indiferenti,sau chiar ne place cand altul sufera,iar unii dintre noi au si vocatie de tortionari,Visinescu,Ficior,erau romani neaosi,proveniti din taranimea romana,nu vre un rus sau alta natie si ca si ei au fost multi,si s au replicat precum Coronavirus in societate,iar copiii si nepotii unora ca astia conduc inca Romania,in parteneriat strategic cu Occidentul,ei fiind “de dreapta” si anticomunisti.

  • Marius Nicolescu are dreptate,faza e totusi ca noi romanii,vanduti de Occident rusilor,am fost in Comunism cei mai zelosi,i am intrecut in cruzime si pe rusi in aplicarea represiunii in comunism,si atunci ma gandesc,pe linga oroarea comunist bolsevica,nu a fost si o vina exclusiv romaneasca,toate tarile din Est au trecut prin comunism,dar numai la noi in Romania,gandirea de tip stalinist a ramas,combinata cu mizeria fanariota,de fapt Romania de azi este o combinatie letala intre stalinism si fanariotism ,cea mai rea combinatie.Da avem scuza faptului ca am trecut prin comunism,totusi au trecut si altii,prin acelasi regim,dar nu au ramas la fel de monstruosi ca noi.Si atunci nu pot sa nu remarc un lucru,comunismul ne a distrus cu totul,sau de fapt natura noastra a romanilor este una rea,adica noi romanii suntem rai in mod natural???Din pacate experienta mea de viata imi spune,ca este cam asa,plus ca ma gandesc si la astia 4 milioane de romani plecati in bejenie,care fug ca si de razboi,ei fug de fapt de Romania,si de ceilalti romani,prefera sa slugareasca la straini,decat sa ramana intre compatriotii lor,ca nu este vorba doar de bani,cum gresit cred unii,ci pur si simplu nu si mai suporta compatriotii(unde se duc romanii nu se suporta unii pe altii).Da a fost comunism,si unul crunt,dar noi romanii am fost cei mai rai din tot bocul est european,si ne a placut sa fim rai unii cu altii,si ne place in continuare sa fim rai unii cu altii.De ce??? Cred ca asa ne e si naturelu,ca suntem comunisti,sau capitalisti,tot rai vom fi,pana la urma asa suntem ca si popor.