Un roentgen pentru fiecare | „Spovedania” lui Rizea

Circulă asiduu, în spațiul public, o carte sub formă de e-book, cu întâmplări cât se poate de mafiot-politice, ai căror pretinși protagoniști, numiți cu nume și prenume, sunt personaje de primă linie a scenei politice domestice, reunite sub titlul Spovedania lui Rizea. E scrisă la mânie și cam la botul calului de fostul deputat PSD cu același nume. El însuși personaj controversat, dar și oarecum influent, la un moment, în eposul dâmbovițean, Cristian Rizea s-a căptușit, ulterior, cu o condamnare exact pentru trafic de influență, motiv pentru care – considerându-se nevinovat – s-a refugiat, pe modelul Sebastian Ghiță, nu mai departe de Republica Moldova, la Chișinău.

Aici, o duce bine, nu-i vorbă, locuind pe o stradă rezidențială, la 200 de metri de ambasadorul României. Probabil că pe urmele lui este lansat un mandat de aducere internațional care, pentru un motiv sau altul, nu funcționează în țara inventată de Stalin, ajutată, de mai mulți ani, de România de dincoace de Prut, dar aflată în continuare în satelizare rusească, via-Dodon. Dacă despre dl Ghiță, găzduit la Belgrad, umblă vorba că are o relație specială cu președintele Serbiei, te întrebi: dl Rizea, găzduit la Chișinău, cu cine are o relație specială?

Titlul este înșelător, „spovedania” fiind de fapt o lungă înșiruire de incriminări – căci nu este vorba atât de faptele autorului, cât de faptele altora, dați în gât la greu –, simulându-se confesiunea unui mafiot pocăit care are însă grijă să nu se dea în gât pe el însuși.

Cartea se vrea revanșa dacă nu chiar răzbunarea unui exclus din jocurile subterane duse pe bani mulți. Dacă nu ar fi fost debarcat cu brutalitate și aruncat spre carceră chiar de foștii parteneri de mișculații, dl Rizea poate nu le-ar fi evocat niciodată. Ni se înfățișează o întreagă încrengătură infracțională (mită, șantaj, estorcare, inginerii financiare, achiziționări supraevaluate, retrocedări fraudulose etc.), pusă la cale în vilele și pe iahturile pierzanei de pe Coasta de Azur, dar dospită la umbra și cu sprijinul selectiv al statului mafiot autohton (calificat ca atare, în cunoștință de cauză, chiar de fostul președinte Băsescu), par ailleurs numit și binom, sistem, stat paralel etc. Dacă depășim dubiul de credibilitate care grevează autorul, incriminările sunt colosale, implicând persoane din toate raioanele spațiului public: din cel politic – și de stânga, și de dreapta, nu de puține ori îngemănate în aceleași șolticării cu multe zerouri, vezi alegațiile cu măști pandemice Orban–Bădălău -, din afaceri, din instituțiile de forță, din presă etc., toate întrepătrunzându-se, penetrându-se, învelindu-se reciproc, într-un fel de partuză generalizată, de care prostimea care votează la urne habar n-are.

Ni se spune, de exemplu, cum actualul secretar general adjunct al NATO, Mircea Geoană, pasionat cesornicar, ar mai fi luat și prin intermediul lui Bazac-Ferrari, după care s-ar fi relaxat în compania unei silfide prezentatoare TV, tip soveică, din care cauză, „ajutat” în subsidiar de cine trebuie, a și pierdut alegerile. Bașca scena biroului cu Birchall în prim-plan, prestație cu finalitate din moment ce doamna în cauză a ajuns ditamai ministru al Justiției. (Te și întrebi, NATO nu are serviciu de cadre, nu știe pe cine angajează? Sau și la ei merge tot pe invers, cine n-are filmare la dosar n-are căutare la beneficiar?)

Alt exemplu, ni se „rezolvă” și unul dintre cele mai insondabile mistere post-decembriste, cel al retragerii bruște de la candidatura sută la sută de succes la președinția țării a lui Crin Antonescu – ca și când, ne amintim, ar fi fost ars cu smoală topită. În realitate, ar fi fost vorba de primirea unui milion de euro, scenă filmată. De ce-ar minți Rizea în legătură cu Antonescu, cu care n-a avut nici în clin, nici în mânecă?
Și sarabanda nominalizărilor continuă. Zeci și zeci de nume de rezonanță sunt băgate la malaxor și scoase sub formă de pastă de tomate. Vor fi procese?

Apoi, suntem puși la curent și cu diverse mecanisme banditești de îmbogățire: mașini furate din Italia și vândute în Liban, unde legea permite înmatricularea indiferent de proveniența mașinii, sau recuperări de proprietăți stopate înadins de primari și introducerea apoi de interpuși (cumpărători minimaliști de drepturi), ca să facă bara-bara cu aceiași primari, care aprobă cât ai clipi retrocedarea. Un manual de mai rele practici nici că se poate.

Cartea lui Rizea poate fi luată și ca un afront direct la adresa serviciilor secrete, pe care le implică în mai toate malversațiunile, în special în crearea funestelor „culoare de execuție” a persoanelor indezirabile din rațiuni politice, profesionale, de business, de invidie personală, de gelozie etc., dar și în măsluirea rezultatelor alegerilor. Nu contează că narațiunea autorului se referă la perioade în care respectivele entități aveau alți șefi decât cei de azi. Contează deservicul de imagine serios produs în mentalul public privind respectabilitatea acestor instituții.

Halucinantă este, de exemplu, explicația autorului față de deconspirarea – într-o declarație făcută în 2017 – a domnilor Tudose și Ciolacu ca fiind ofițeri acoperiți, scriind textual: „Aceste informații îmi fuseseră furnizate de o veche cunostință de-a mea, fostă șefă a acoperiților, generalul SRI Elena Istode, un colaborator vechi și apropiat al lui Mihai Tudose, din câte am înțeles…” Un șef de acoperiți care, pe puntea unui iaht, în costum de baie, „dă din casă” à la roumaine și-și deconspiră oamenii din structură, călcând linia roșie elementară din statutul oricărui serviciu de specialitate, te lasă, orice s-ar spune, cu gura căscată. Din nou se pune întrebarea: de ce ar minți Rizea? La vremea respectivă, niciunul dintre cei indicați nu l-a acționat în Justiție așa cum amenințaseră, deși nu e nicio rușine să fii ofițer acoperit. E-adevărat că să fii, în același timp, și ofițer acoperit, și prim-ministru sau președinte de partid și al Camerei Deputaților, e mai puțin obișnuit în Europa. Dar ce, România e în Europa?

Autorul agrementează textul cu tușe de amantlâcuri și favoruri sexuale, ca factor important în jocul acaparării, exersării sau savurării drogului puterii politice, sub cele mai diverse forme – de manipulare a unui decident, de manifestare a suzeranitătii și, respectiv, vasalității, ca în feudalism, sau pur și simplu de profit sexual cu persoane care altfel – în lipsa poziției de forță a predatorului, plătită din bani publici – ar fi fost intangibile. Tema sporește promiscuitatea mediului descris, amestec fetid de bani, șantaje, delațiuni, sex și anihilări ale adversarilor folosind instrumente de stat deturnate de la scopul constituțional al existenței lor. Poate pentru a-și deconcerta adversarii – care, față de cele de mai sus, evident că nu sunt nici puțini și nici prea duși la biserică – autorul amenință că, printre genți Hermes, model Birkin, va reveni pe larg asupra tematicii sexuale din viața politică românească într-o nouă carte, pe care ne anunță că o va intitula „Surprize… surprize…”.

De altfel, domnul Rizea pare că este blindat cu fel și fel de dovezi despre fiecare dintre cei „ilustrați”, aceasta fiind poate o altă explicație a incontinenței lui neînfricate. El nu uită să-i amenințe voalat pe cei vizați că va scoate din tolbă și alte date, fapte, fotografii compormițătoare etc., dacă vor reacționa sau îl vor ataca. De văzut dacă va mai avea timp.

Întrebarea de final este: cine se află în spatele acestei cărți? Este ea o simplă descărcare de obidă a unui lup singuratic, gonit de la stână? Sau există forțe externe în spatele lui care să-l fi împins să o scrie – oferindu-i și protecție în acest sens – pentru a discredita clasa politică, spațiul românesc în general, pentru a produce destabilizare?

Multitudinea de personaje și de experiențe evocate, imposibil de trăit – toate – pe propria piele, te duce cu gândul că, la baza textului (de altfel rudimentar, lipsit de o minimă stilistică) ar putea sta, de fapt, un ”furnizor de date și fapte” profesional, o firmă specializată, de exemplu chiar un serviciu secret. Se naște deci și ipoteza ca dl Rizea să fie, în realitate, săgeata unei fractiuni justițiare, patriotice, oneste din comunitatea de intelligence, care și-a propus să răzuie scena politică, sperând ca, doar în felul acesta, să mai poată apărea o premiză de renaștere a națiunii.

Oricare ar fi resortul, nu înseamnă automat că alegațiile „spovedaniei” sunt neapărat – unele sau altele sau în totalitate – fabulații. Cu alte cuvinte, nu putem să extindem automat suspiciunea premeditării malefice sau benefice a publicării cărții asupra conținutului ei, asupra cazuisticii explozive de care se ocupă și care poate să conțină și adevăruri.

Dacă ar fi să fie adevărată, „spovedania” lui Rizea ne coboară sub nivelul mării, acolo unde mișună toate lighioanele și hidoșeniile adâncurilor și domnește o singură lege: peștele cel mare îl înghite pe cel mic. Iar proștii sub clar de lună se uită de pe margine și nu văd decât corali și delfini.

Iar dacă lucrurile nu sunt adevărate, Rizea este un nou Balzac. Pentru că fiecare dintre episoadele închipuite de el dă seamă de avatarurile necontenite ale întinsei comedii umane de pe Dâmbovița. Atâta doar că moș Goriot nu avea epoleți.