Un român primit la Atena precum George W. Bush la Bucureşti

În eseul Take Ionescu. Viaţa şi opera sa, apărut în 1930, Romulus Seişanu descrie pe larg – şi nu fără entuziasm- rolul lui Take Ionescu în mijlocirea păcii din 1913 dintre Turcia şi Grecia. Take Ionescu era ministru de Interne în guvernul titu Maiorescu. Pusese drept condiţie a formării cabinetului Conservator cu sprijinul partidului său – Conservator-Democrat – accesul la deciziile de politică externă. Romulus Seişanu nu se zgîrceşte cu dovezile. După pacea de la Bucureşti, între Turcia şi Grecia se ivise un conflict de ordin teritorial. Victorioasă, Grecia lui E. K. Venizelos, premierul elen, nu voia să cedeze. Noul regim de la Ankara – al junilor turci – se arăta neînduplecat.

Venizelos îi scrie lui Take Ionescu pentru ca România să intervină, presînd pe turci. Grecul se baza pe autoritatea dobîndită în zonă de Bucureşti după cele două războaie balcanice.
Informîndu-l doar pe Carol I, Take Ionescu se angajează în măreaţa misiune de a face pace între Grecia şi Turcia. Pleacă din Bucureşti pe 23 octombrie 1913 şi inspectează, ca Ministru de Interne, Cadrilaterul proaspăt înhăţat de România. Apoi, de la Constanţa se îmbarcă, împreună cu nevastă-sa, pe vasul Regele Carol I, cu destinaţia Constantinopol-Atena.

La Constantinopol îi iese în întîmpinare Talaat-bey, Ministrul de Interne, cel mai influent membru al Cabinetului. Turcul îl însărcinează să fie arbitru în conflictul lor cu grecii. Nu doar pentru că era Take Ionescu, ci şi pentru că România era o putere în Balcani.

Take Ionescu îi smulge demnitarului făgăduiala că va îndeplini toate aranjamentele în trei zile.
În drum spre Atena, românul îi telefonează lui Venizelos despre convorbiri şi-l roagă să se pregătească pentru tratativele de pace.
La sosirea vasului în Portul Pireu, lui Take Ionescu i se face o primire neobişnuită. Ceva în genul primirii unui preşedinte american într-o fostă ţară comunistă după căderea dictaturii.
Scrie Romulus Seişanu:

„(…) 300 de vase aflate în portul Piure, erau pavoazate şi şuierau în semn de onor. O mulţime imensă era îngrămădită pe cheiuri. În întîmpinarea lui Take Ionescu venise d. E. Venizelos, preşedintele Consiliului, toţi miniştrii, primarul oraşului Pire, Sgulizzi, membrii Consiliului comunal şi toate notabilităţile oraşului. Apoi, în aclamaţiile poporului, Take Ionescu, soţia sa, împreună cu d. Venizelos şi miniştrii din cabinetul său, au plecat la Atena cu un tren special. Regele Constantin, care urma să plece la Salonic, şi-a contramandat plecarea spre a putea primi pe Take Ionescu. Oraşul Atena era în sărbătoare. Toate străzile şi pieţele erau splendid pavoazate. Seara, oraşul a fost luminat feeric. Take Ionescu a descins, la hotelul <<Grande Bretagne>>, unde guvernul elen îi rezervase cîteva apartamente. Un prînz s-a dat în onoarea lui Take Ionescu de guvern, la hotelul <<Grande Bretagne>> la care au luat parte toţi miniştrii, d-na Bessie T. Ionescu, membrii corpului diplomatic cu doamnele, primarul oraşului Atena, Mercurius, şi numeroase personalităţi din capitala Greciei. Primarul Mercurius i-a oferit lui Take Ionescu, ca amintire, o splendidă copie de pe o statuie clasică a lui Fidias. Seara s-a dat un prînz de gală la palatul regal”.

Astfel debutînd, vizita lui Take Ionescu în Grecia capătă dimensiuni de eveniment naţional. I se decernează diploma de doctor al Universităţii din Atena, dată pînă atunci doar lui Gladstone şi Clemenceau. Pe cuirasatul Averov, în largul mării, are loc o recepţie în onoarea înaltului oaspete, la care participă regele Constantin, regina Sofia, prinţul moştenitor Alexandru, membrii guvernului, membrii Corpului Diplomatic de la Atena.

Urmează cuvenitele deplasări la siturile arheologice şi, în general, prin Grecia. La Egina, Take Ionescu e salutat de ditamai torpilorul. Femeile din Eleusia, îmbrăcate sărbătoreşte, îl acoperă cu flori. La Piure, bat clopotele şi bubuie turnurile în cinstea lui.

În a şasea – şi nu în a treia zi – acordul dintre Grecia şi Turcia era semnat.
În semn de cinstire, Primăria Atenei îl face pe Take Ionescu cetăţean de onoare. Aceeaşi Primărie îi trimite în semn de omagiu un bassorelief reprezentînd pacea. Basorelieful a fost zidit pe poarta de la intrarea casei sale din Bucureşti.

Citesc toate aceste lucruri despre take Ionescu. Şi, totuşi, nu cred o iotă. Nutresc puternica impresie că Romulus Seişanu exagerează encomiastic. Şi nu pentru că Take Ionescu e român, ci pentru că tot ce-am citit despre fondatorul Partidului Conservator Democrat, a fost influenţat de o percepţie de neseriozitate. Mai mult ca sigur, pentru că se numea Take şi mai ales, pentru că era alintat cu Tăkiţă Gură de Aur.