Un Sadoveanu de carte poștală

Am postat pe Suplimentul literar-artistic al Cristoiublog.ro un text mai vechi de-al meu, apărut într-un volum de eseuri, pe care chiar eu l-am uitat: Un pesimist la sfîrșit de mileniu.
Textul se intitulează Un Sadoveanu de carte poștală și comentează volumul Povestiri din Război, strîngînd între coperți prozele lui Sadoveanu despre Războiul de Independență.

La vremea lecturii acestei cărți, tipărită pînă și în Colecția ostașului, mi s-a părut culmea decăderii lui Sadoveanu în planul prostituării propagandistice. De la un capăt la altul, lucrarea e o proză sforăitoare despre Eroismul ostașilor români în Războiul cu turcii. Acum, cînd scriu acest text, îmi dau seama c-ar fi trebuit să dezvălui ceea ce mi s-a părut groaznic la Povestirile lui Sadoveanu.

Literatura de propagandă de Război se definește prin înlocuirea realităților cumplite de pe front cu realitățile de propagandă din birouri. Cînd vine vorba de moarte nu mai există patriotism, eroism, vitejie. Nu contează cum ai murit. Contează că nu mai ești. La Sadoveanu, ca și la Coșbuc, punerea între paranteze a realităților e dublată de viziunea de carte poștală asupra ostașului român, eminamente țăran. Țăranii care mor sau sînt schilodiți în Războiul de Independență par surprinși la horă și nu la Război.
E ceea ce m-a scos din sărite și la Alecsandri. Juna Rodica pare abia atunci ieșită din baia boierului de la Mircești. E curată, parfumată și și-a desfăcut cozile în părul care-i „curge ca un rîu”.

Căutînd pe Internet Legende Sfinte am aflat că Mihail Sadoveanu a scris în 1911 volumul Povestiri de petrecere și de folos; în Colecția Biblioteca pentru popor a Casei Școalelor. A fost reeditată în 1920 și 1923.

Scriitorul își adună în volum prozele publicate în Răvașul poporului din 1908. Cu chiu cu vai aflu că Răvașul poporului era o revistă scoasă de Sadoveanu împreună cu Arthur Gorovei, la Fălticeni, pentru a-i ajuta pe țărani să se civilizeze. A renunțat însă în clipa cînd și-a dat seama că n-o cumpăra nimeni. Cei doi s-au gîndit cam așa:

Țăranii noștri risipesc banii cîștigați cu greu, se îmbată la cîrciumă ca porcii, fug prin păduri ca să nu meargă la oaste, resping mașinile moderne. Într-un cuvînt, trăiesc în întunericul neștiinței. În acest întuneric, revista se voia un chibrit aprins. Țăranii urmau să-l citească pe Sadoveanu și să se transforme peste noapte astfel încît, ca și cum s-ar fi dat peste cap, să devină din leneși, harnici, din săraci, gospodari bogați.

Pentru aceasta – și-a spus Sadoveanu – eu voi scrie și voi publica în revistă niște bucăți povățuitoare, țăranii o vor cumpăra, eu mă voi alege cu parale, iar ei cu învățături pe care, urmîndu-le, se vor face domni. Pentru aceasta Sadoveanu a scris niște bucăți de proză imposibilă. Admițînd că țăranii știau carte, n-aveau cum să-și dea seama că Sadoveanu îi bodogănea ca o babă și-i pisa la cap cu învățături ca un popă.

Citindu-i volumul, m-am întrebat cum de-a reușit Sadoveanu, scriitor de geniu, să scrie atît de prost.
Indiscutabil e greu de presupus că un scriitor mediocru va putea da o proză genială.
Dar e la fel de greu de presupus că un scriitor genial ar putea scrie, cu mîna lui, o proză lipsită total de talent. Fără să vrea și-ar lăsa ici-colo amprenta. Așa cum leul și-ar lăsa urma pe care nimeni n-ar putea s-o confunde cu o urmă de iepure.
Ar trebui să scriu o carte pentru a trece în revistă năzbîtiile publicate de Sadoveanu în cartea sa de învățătură.

Mă opresc doar asupra unei slăbiciuni întîlnite și la Mitrea Cocor:
Siluirea propagandistică a vieții.
Un obiectiv asumat de Povățuitorul Sadoveanu e cel de a-i convinge pe flăcăi să meargă la oaste. Se știe că nu numai la vremea respectivă, dar și mai recent, în comunism, flăcăii nu se înghesuiau să meargă la Armată. La vremea respectivă (începutul secolului), erau luați cu forța. În comunism, erau constrînși de Lege.

Lui Sadoveanu îi trece prin cap că i-ar putea convinge să meargă la oaste, ținîndu-le ditamai discursul neghiob. Sub semnătura unui așa-zis Dumitru Oancea, în Scrisoare cătră tinerii de la sate, Sadoveanu le vorbește flăcăilor astfel:

„SCRISOARE CĂTRĂ TINERII DIN SATE

Fraților flăcăi din sate, de multă vreme vroiam să stau cu voi de vorbă. Acum a venit vremea să vă spun cîteva lucruri.

Fericiți sînteți dacă ați învățat carte la şcoală. Aşa puteți înțelege toate lucrurile bune, care şi pentru voi sînt scrise. Așa nu stați orbi în faţa cărții acesteia. Aşa şi sufletul vi se va deschide spre o înțelegere mai deplină.

Nu-i aşa că vă simțiți mai luminați şi mai buni decît toţi acei care zac în întuneric? Voi știți cine sînteți; ştiţi din ce neam ales se trage poporul nostru; ştiţi despre vrednicia strămoşilor noştri; ați auzit de Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Voi știți ce-i aceea țară românească şi popor românesc, şi poate aveţi şi înţelegerea datoriilor pe care le aveți în țara aceasta a voastră.

De la şcoală treceți la învățătura gospodăriei şi aşteptaţi vremea armatei. Mulţi aşteaptă serviciul militar cu strîngere de inimă; li se pare că vor intra într-o lume de chinuri şi de spaimă. Cei ce ştiu însă ce înseamnă datoria cătră ţară, cătră patrie, n-au de ce se teme. Slujba în oştire nu-i osîndă; slujba în oştire este învăţătură pentru vremi de primejdie. În toate timpurile părinții și strămoşii noştri au avut de luptat cu străinii duşmani, ca să păstreze pămîntul acesta românesc. Ați auzit o mulțime de istorii frumoase despre vitejiile din trecut. Toţi bătrînii din vremi vechi au fost oşteni tari; de ce să se teamă flăcăii neamului nostru de învățătura oştirii? Acolo învață oricine cum să se lupte. Acolo am învăţat şi eu, căci mîne poate va fi nevoie să ieşim şi să ținem piept duşmanilor, aşa cum părinții noştri au ținut piept păgânilor la anul 1877. Şi neamul nostru, prin veacuri, a fost neam războinic, nu nevolnic şi mişel în faţa primejdiei!

Vrednici au fost flăcăii Țării româneşti pe vremea lui Mircea-Vodă, cînd s-au luptat cu turcii la Rovine; vrednici şi cumpliți au fost la Rahova şi Războieni, la Cosmin şi Baia, sub vodă Ştefan cel Mare, cînd s-au luptat cu turcii, cu leşii, cu ungurii; vrednici în timpul lui Mihai Viteazul, la Călugăreni, unde, numai cîteva mii fiind, au zdrobit o oştire turcească de zece ori mai mare! În toate timpurile, în nenumărate rînduri, după cum istoria ne arată, oştenii români s-au luptat cu străşnicie; se cutremurau vrăjmaşii de spaimă cînd porneau țăranii noştri la năvală, zguduind pămîntul. Ai noştri au fost un neam mic şi sărac, dar aşa de viteji au fost, încît niciodată străinii nu au putut să-i dovedească.
Acuma şi oştirea Ţării româneşti, în care intrați şi voi, fraților, are menirea aceasta: să ție piept duşmanilor, la vreme de cumpănă. După ce veniţi din oaste, aveți alte datorii de împlinit. Trebuie să fiți harnici.”

Pînă și Scânteia nu și-ar fi îngăduit o astfel de artificialitate propagandistică!
Și ne mai întrebăm cum de-a scris Sadoveanu „Mitrea Cocor”!