Un text pentru Istoria Presei: 17 februarie 1997 – De ce demisionez de la Evenimentul Zilei

v
Îl republic nu doar pentru importanța sa în Istoria presei postdecembriste, dar și pentru evidențierea unor adevăruri valabile și azi.
Intertitlurile le-am pus acum pentru o mai mare ușurință a lecturii:

În răstimpul scurs de la anunțarea, joi seara, a demisiei de la „Evenimentul zilei” şi al cesionării pe gratis celorlalți asociați a acţiunilor la societatea EXPRES și la alte societăți conexe, am urmărit cu atenție reacțiile cititorilor, ale politicienilor, ale colegilor de breaslă şi ale apropiaţilor la decizia mea. Toate au un numitor comun. Consideră gestul meu sinucigaș. Cum e posibil, lasă să se înțeleagă întrebările rostite, ca şi cele nerostite, nedumeririle scrise sau vorbite, să renunți așa, dintr-odată, ala o ipostază pentru care multă lume te invidiază: director al cotidianului cu cel mai mare tiraj, editorialist despre care circulă legenda că-l citesc în fiecare dimineață politicienii, acționar al unuia din cele mai puternice trusturi de presă din România? Ușor de observat credința pitită în spatele acestor întrebări. Credinţa că demisionînd din funcția de director al ,,Evenimentului zilei”, renunțînd la editorialul pe care-l public, număr de număr, de cinci ani încoace, renunț la privilegiile unei puteri. Puterea de a avea în subordine cîteva sute de oameni. Puterea de a ferici sau mîhni o vedetă. Puterea de a avea o felie din bogăţia unui trust de presă și din cea a societăților conexe.

Sub semnul acestei credinte, nedumeririle sînt explicabile. Cînd zeci, sute de jurnalişti visează să se instaleze într-un fotoliu de redactor-şef, de unde să-şi plimbe privirea de vultur pleșuv deasupra întregii planete, cum poate cineva să renunțe de bună voie și nesilit de nimeni la funcția de director al celui mai important cotidian din România? Cînd zeci, sute de pițifelnici au văzut în perioada de după noiembrie 1996 mult visatul prilej de a pune și ei mîna pe ciolanul unei funcții, cum poate cineva să plece de bună voie dintr-un post de un asemenea renume? Cînd zeci, sute de politicieni fac pe dracu’ în patru pentru a ajunge cineva, cum se poate ca un om să redevină cetățean pur si simplu ? Cînd zeci, sute de oameni de afaceri se pretează la cele mai mîrsave gesturi pentru a avea o vilă, o maşină de lux şi o amantă poftită cînd iese în lume de toți bărbații, cum poate cineva să renunţe la partea sa din avuția trustului EXPRES?

Mi-am făcut un principiu din a scrie tot ce-mi trece prin cap

Sub alt semn, cel al adevărului despre condiția jurnalistului, astfel de nedumeriri n-au nici o justificare. Din 1990, de cînd comentez viața internă şi internațională, am ținut să precizez de nenumărate ori că pentru mine, care mi-am făcut din scris o a doua viaţă, nimic nu egalează în importanță posibilitatea de a trece pe hîrtie tot ce-mi vine prin cap. În anii dinaintea lui decembrie 1989 mi-am transcris zilnic părerile despre cărțile parcurse în calitate de cititor si cele despre realitate în ipostaza de scriitor satiric în caiete de 200 de file, care au ajuns cu timpul să atingă respectabilul număr de 30. Unele lucruri le-am putut publica în cîteva din cărțile apărute înainte de 1989. Altele au rămas în interiorul copertelor de vinilin. Cum în hotarele unui manuscris a rămas şi o istorie a literaturii proletcultiste, însumînd aproape 1500 de pagini dactilografiate. Nu-mi făceam iluzii că unele texte vor vedea vreodată lumina tiparului. Mă număram – şi nu mi-e ruşine s-o recunosc – printre cei ce credeau că socialismul va dura o veșnicie. Decembrie 1989 mi-a adus, ca tuturor condeierilor, libertatea de a putea să public tot ce-am vrut. Fiind de felul meu cîrtitor, m-am răsfățat îndeosebi cu criticarea greşelilor comise de noua putere întruchipată de echipa lon Iliescu. Primul meu articol publicat în primul ziar particular din România, „Observator”, a fost unul de mustrare față de telegramele de adeziune din partea colectivelor de oameni ai muncii din întreaga țară, telegrame care curgeau spre lon Iliescu la fel cum curgeau pe vremuri telegramele de felicitare către Nicolae Ceauşescu. Timp de șapte ani am avut posibilitatea de a scrie tot ce am gîndit şi simțit. Nu cred c-a avut vreo importantă faptul c-am fost director de gazetă, că la un moment dat am devenit acţionar al trustului EXPRES, că politicienii luau în considerare textele mele, că aveam deja un număr de cititori constanți. În clipa în care am simţit că nu voi mai putea scrie ceea ce cred, că o mînă mai mult sau mai puțin vizibilă încearcă, prin intermediari, să-mi plimbe stiloul pe hîrtie altfel decit voiam eu, am demisionat de la ZIG ZAG. Chiar dacă, la ora respectivă, săptămînalul ZIG ZAG atingea un tiraj de 600 000 de exemplare, iar eu îmi făcusem loc în conştiinţa publică în calitate de editorialist. Am luat-o de la capăt cu EXPRES MAGAZIN şi, mai apoi, cu EVENIMENTUL ZILEI. N-am avut niciodată conştiinţa că funcția de director reprezintă altceva decît o corvoadă. N-am crezut o clipă că a scrie zilnic, timp de cinci ani, un editorial, e altceva decît un coşmar. După noiembrie 1996 s-a vehiculat teza c-am contribuit prin articolele mele critice la adresa lui Ion Iliescu şi a PDSR la răsturnarea acestora din fruntea ţării. Nimic mai fals decît această teză. Nici un jurnalist din lume nu poate răsturna de la putere, într-o democrație, un om sau un partid politic. Triumful sau eșecul unui politician, al unui partid, are drept autor principal realitatea. Puteam să fim noi, jurnaliştii, de o mie de ori mai talentați, mai inteligenți, mai argumentați decît am fost in articolele împotriva lui Ion Iliescu şi a echipei PDSR. Dacă observațiile noastre n-ar fi coincis cu mustrările pe care le aducea viața fostei puteri, Ion Iliescu şi PDSR-ul ar fi rămas mai departe în fruntea ţării.

Presa nu e o Putere în stat, ci o biată slujnică a realului

Conștient de primejdia reprezentată de legenda potrivit căreia Ion Iliescu și PDSR au căzut, pentru că n-au beneficiat de o bună imagine în presă (legendă pe care au luat-o în serios si noii stăpîni ai României, drept pentru care se preocupă mai mult de cum arată în ziare şi la televizor, decît de realitate), am atras atenția, de nenumărate ori, că presa nu e o putere în stat, cum vehiculează un clișeu, ci o biată slujnică a realului. Jurnaliştii cinstiți cu ei înşişi, cei ce țin la scrisul lor, nu sînt altceva decît nişte relee prin care realitatea trimite spre cei de la putere semnale de alarmă. Gazetarii ce se cred altfel sînt condamnați la sinucidere profesională. Firește, poți scrie şi altceva decît ceea ce crezi că e adevărul despre realitate. Din interes material meschin. Din beția de a te ști puternic. Din credința neghioabă că poți distruge un politician sau un partid. După părerea mea, pe care n-am încetat s-o afirm ori de cîte ori am avut prilejul, o asemenea ipostază n-are nici o legătură cu adevărata presă. Aceasta deoarece adevărata presă nu e altceva decît transcrierea pe hîrtie, tipărirea şi trimiterea în lume a realității aşa cum a simțit-o si gîndit-o jurnalistul.

Noua Putere nu diferă cu nimic de fosta

Sub acest semn, de simplu releu al vieţii, la scurt timp după alegerile din noiembrie 1996, am început să atrag atenția noii puteri asupra unor greşeli. Am avertizat, chiar în noaptea de 17 noiembrie 1996, cînd mii de bucureşteni, ieșiți în stradă, scandau numele lui Emil Constantinescu, asupra uriaşei poveri pe care o reprezintă pentru noua putere incredibilul orizont de aşteptare din partea românilor. Timp de șapte ani, Opoziția, reprezentată de partidele istorice mai întîi, și de către CDR si USD mai apoi, a întreținut credinţa că, o dată ajunsă ea la guvernare, societatea românească se va schimba cît ai bate din palme. Că dificultățile vieții cotidiene vor dispărea în cîteva zile, lăsînd locul unei ere a fericirii şi a prosperității. Că democrației șchioape, practicate de echipa Ion Iliescu, îi va lua locul adevărata democrație. Că plaga corupției va fi lichidată în doi timpi şi trei mişcări, peste țară instaurîndu-se cinstea absolută. Am criticat apoi lunga ciorovăială dintre partidele guvernamentale pentru obținerea a cît mai multe posturi și a cît mai multă influenţă. Mi-am exprimat surprinderea față de prelungirea nejustificată a serbărilor dedicate victoriei din noiembrie 1996. Mi-am exprimat dezamăgirea față de faptul că, în loc să treacă neîntîrziat la votarea şi dezbaterea legilor reformei, Parlamentul a intrat în vacanță. Am rămas uluit văzînd lenea acordată pe gratis românilor de către guvern la finele anului, cînd toți cei ce votaseră noua putere ardeau să treacă neîntîrziat la muncă. Am sesizat critic procesul de numire în posturi din administrația de stat a unor oameni nu după criteriul competenței, ci după cel al fidelității faţă de CDR, USD şi UDMR, prin aplicarea în viață a celebrului algoritm. Am dat curs uimirii față de nejustificata amînare a anunțării programului de măsuri radicale în domeniul reformei.

Am făcut toate aceste lucruri nu deoarece eram dezamăgit că nu mi s-a oferit un post pentru c-am sprijinit Schimbarea din noiembrie (cum au susținut şi mai susțin unii, împrumutîndu-mi nostalgiile lor), nici c-aș fi trecut de partea PDSR, ci pentru c-am rămas încredințat de faptul că misiunea jurnalistului independent nu s-a schimbat după noiembrie 1996. Ea a rămas, chiar dacă acum a ajuns la putere fosta opoziție (de care fusesem alături în criticarea echipei Iliescu), cea de a avertiza pe noii stăpîni în legătură cu ceea ce eu consider că sînt semnale de alarmă venind dinspre realitate. Pe măsura înaintării în timp, observațiile mele critice s-au înmulțit. Convins că noua putere are nevoie nu de lăutari, ci de critici severi, chiar nedrepți uneori, pentru că e de preferat, pentru însăşi existenţa noii puteri, o critică nejustificată unei laude deşǎnțate, m-am trezit, deodată, într-o ipostază pe care nu mi-o prevedeam, înainte de 1996, nici în visurile mele cele mai sumbre. Ipostaza de adversar al celor pe care-i sprijinisem din răsputeri timp de şapte ani, cît fuseseră în opoziție. Asemenea tuturor jurnaliştilor independenți, asemenea tuturor românilor, n-am trăit, pînă în noiembrie 1996, experiența alternanței democratice la guvernare. E drept, știam din cărțile dedicate perioadei dintre cele două războaie mondiale, că, o dată ajunşi la putere, cei din opoziție repetă fatal greșelile pe care le criticaseră pînă atunci la adversarii din fruntea bucatelor. Că opoziția ajunsă la guvernare poate fi un pic mai bună decît fosta putere, dar că în nici un caz ea nu e perfecțiunea întruchipată. Cu toate. acestea, asemenea tuturor jurnaliştilor independenți, asemenea tuturor românilor, lipsit de experiența alternanței democratice la guvernare, mi-am pus mari speranțe în noua coaliție majoritară şi în noul președinte. Între aceste speranțe şi ceea ce am început să constat la opoziția devenită putere s-a adîncit încetul cu încetul o prăpastie. Mai înclinat decît alții spre cîrteală, spre dibuirea greşelilor înaintea succeselor, m-am trezit, deodată, singur în această permanentă mustrare a noii puteri. Din numeroase motive, între care se cere înscris si partizanatul politic, cea mai mare parte a presei a rămas în ipostaza anterioară lui noiembrie 1996: cea de sprijinitoare a coaliției CDR USD – UDMR și de denunțătoare, a PDSR, PUNR şi PRM. Chiar dacă acum fosta opoziție a devenit putere, iar fosta putere opoziție. Chiar dacă, dată fiind misiunea sa de supraveghere a puterii, presa independentă ar trebui să fie, la ora actuală, mai degrabă aliata opoziției decît cea a coaliției majoritare.

Am ales soluția demisiei

Aflați încă sub drogul speranței că, prin Schimbarea din noiembrie 1996, pe pămîntul românesc va cobori Raiul, mulți cititori n-au înțeles atitudinea mea. Au început atacurile din partea unor colegi de breaslă cu care fusesem aliat pînă în noiembrie 1996 în criticarea guvernului Văcăroiu şi sprijinirea opoziției. Au început să curgă nemulțumirile cititorilor. Şi atunci mi-am dat seama că nu mai sînt liber să scriu ceea ce gîndeam şi simțeam privind în jurul meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva greşesc. Dacă nu cumva înclinaţia mea funciară spre a observa, înainte de toate, greşelile, nu m-a făcut să fiu nedrept cu noua putere. Dacă mă înşelam în criticile mele la adresa guvernului Ciorbea, a coaliției majoritare, a președintelui Emil Constantinescu? mă întrebam, văzînd că alți colegi din presă nu numai că-i laudă, ba, mai mult, mă atacă pentru criticile mele. Cinstit cu mine însumi, am ajuns să mă întreb: şi dacă greșesc? Şi dacă tot ce scriu eu că-i rău la noua putere nu-i rezultatul unei judecăţi obiective, ci al unei porniri către cîrteală permanentă?

Această întrebare m-a descumpănit.
Atît de tare încît, spre deosebire de perioada anterioară lui noiembrie 1996, am început să ezit înainte de a trece pe hîrtie semnalele critice la adresa puterii, semnale pe care le percepeam ca venind din realitate. În aceste condiții, aveam de ales între două soluții. A scrie ceea ce nu cred, evidențiind doar faptele pozitive ale mai marilor clipei, arătîndu-mă îngăduitor cu tot ceea ce consideram a fi greşeli grave, și a scrie ceea ce cred, adică semnalând fără cruțare greşelile, continuînd să fiu sever cu noii guvernanți. Cum nici una din aceste soluții nu mi s-a părut acceptabilă, am ales-o pe a treia.
Cea de a-mi lua o pauză de la gazetărie.

Am decis, aşadar, să demisionez de la EVENIMENTUL ZILEI, renunţînd nu numai la funcția de director al cotidianului, dar şi la cea de acţionar. Poate că fără mine ziarul va fi mai îngăduitor cu noua putere. Poate că mulți dintre cititori, dintre cei pe care eu îi numesc talibani cederişti, nu vor mai avea prilejul să înjure ziarul întîlnind pe prima pagină mustrările mele la adresa guvernanților. În răgazul pe care mi l-am luat, sper că politica noii puteri se va limpezi. Îmi voi putea da seama, urmărind-o ca simplu spectator, dacă toate criticile mele de pînă acum au fost justificate, fiind vorba de a guvernare catastrofală, sau dacă, dimpotrivă, ele au fost doar rezultatul înclinaţiei mele de a vedea doar aspectele negative ale realității.

Un bun prilej pentru a-mi da seama dacă noua putere a meritat sau nu imensele speranţe din noiembrie 1996 îl va constitui, indiscutabil, modul în care se va trece la aplicarea în practică a măsurilor de reformă radicală pe care premierul Victor Ciorbea le va anunța în această seară. Judecînd după cele declarate de primul ministru în fața conducerii PNȚCD, după fragilitatea coaliției majoritare, după bîlbîielile noilor stăpîni postnoiembrişti, înclin să cred că transpunerea în practică a acestor măsuri va fi un dezastru. Sper însă din tot sufletul, nu doar de dragul guvernului Victor Ciorbea, cît de dragul milioanelor de români, care merită o soartă mai bună, ca aplicarea măsurilor să fie un succes. Chiar dacă eu voi plăti aceasta cu prețul renunțării la funcția de director al EVENIMENTULUI ZILEI şi cu, cel mai grav, al unei paranteze de un timp făcute la scrisul zilnic de editorialist.