Un tramvai numit dorință și vatmanul de poveste

Sâmbătă, înainte de prânz. Tramvaiul 24. Din Bucureștii Noi către Piața Victoriei. Un aurolac cu punga la gură dădea spectacol. Puțea și a nespălat și a aurolac de aproape intrasem toți în transă. Noroc, cât de cât, cu măștile. Stârvul se plimba prin tot tramvaiul cântând și jelind. Noi, aproape ne băgam sub scaune, ne acopeream fața și ne feream ca de o mină antipersonal. La prima stație, Carpați, a dat să coboare, dar când l-a izbit frigul de afară s-a răzgândit. Cum l-am văzut că urcă iar, am strigat după ajutor, ca niște copii îngroziți de o arătare de Halloween, la vatman. Nervos, domnul vatman a dat cu ușa de perete. Și prima lecție ne-a ținut-o nouă: „Nu sunteți în stare, atâția oameni, să faceți ceva?” Deși unul nu am scos o vorbă, parcă ne-a ghicit gândul: „Cum, ce? Să îl luați și să-l aruncați din tramvai. Ați plătit bilet? Normal că vă deranjează. Dar de ce nu știți să vă apărați? De ce?”. Până și aurolacul uitase să tragă din pungă și îl privea rânjind, apoi s-a uitat triumfător spre noi: „Bine vă zice, sunteți niște amețiți”, parcă spunea privirea lui încețoșată. Nu a putut jubila prea mult pe seama lașității noastre, că vatmanul l-a țintuit: „Tu ai validat cardul, ai abonament?” Ăla a dat din cap că nu. „Jos cu tine!”, i-a strigat vatmanul. Ăsta a sărit de pe platformă direct pe ciment. Înainte de a intra în cabină, vatmanul s-a întors spre noi: „Era așa greu? Băi, oameni buni, cum nu vă puteți voi apăra de un neisprăvit ca ăsta, cum?”. Nu a mai așteptat să-i răspundem, că a închis ușa. Ne-am privit spășiți unii pe alții și aproape am l-am fi aplaudat, ca pe piloții care ies cu brio dintr-o turbulență care a dat avionul cu fundul în sus.

Am mers o stație în liniște. Apoi, vatmanul iar a deschis ușa. De data asta ne-a ținut o lecție în timp ce conducea. „Azi dimineață, tot așa. La o trecere de pietoni, polițiștii din două mașini s-au năpustit asupra unei femei care a trecut strada pe unde nu-i voie. În spatele lor, unu de-ăsta, cu punga la gură, trecea tot pe acolo. S-au uitat la el, dar nu i-au zis nimic. De ce, frate, ăștia n-au nicio lege? De-aia, că le permitem. Uitați-vă acolo, pe dreapta. Toate mașinile sunt pe trotuar. Nu-i voie. Dar toate mașinile sunt acolo. Acolo, mai în față. Vedeți?”. Noi eram cu ochii după indicațiile lui. „Acolo este semn că-i interzisă parcarea. Vedeți? Acolo sunt parcate mașini. Nimănui nu-i pasă de lege. Nimănui”. Noi, pe muțește, îl aprobam dând din cap. A dat să închidă ușa, dar s-a răzgândit. „Dacă stăm să facă cineva în locul nostru, vă spun eu, nu face nimeni. Știți cât m-am luptat eu să bag tramvaiul 3? Nu știți. Au adunat două doamne semnături și am umblat cu ele pe la toți șefii. Ce, era treaba mea să bag tramvaiul 3? Nu era. Dar m-am gândit că niște oameni au nevoie de el, de-aia am umblat”.

În acel moment, chiar că l-am fi aplaudat. Ne-am mulțumit să-i privim cu admirație mâna pe care o folosea pentru a-și întări explicațiile.
În stații, toți călătorii coborau prin față, deși el deschidea toate ușile. Și toți îl salutau și îi urau sănătate și o zi bună. El dădea din cap și zâmbea fiecăruia fără a se umfla în pene.