Unde Estul se întâlnește cu Vestul

Dorothy Hosmer, Cu bicicleta prin Romania (“An American Girl Cycles Across Romania”) din National Geographic Magazine, Noiembrie 1938

Am ajuns în Munții Carpați, într-un fel, granița dintre Europa și Asia. Cândva bastion împotriva invaziei hunilor, avarilor, bulgarilor și turcilor, acești munți mi se par a fi adevărata graniță dintre Est și Vest. Am urmat lanțul de mănăstiri printr-un ținut încântător peste dealuri și văi, dealuri de la poalele coastei în fața mea, apoi munții se profilau înainte. Fierbinte și însetată de la urcare, am oprit la o pompă de apa de cale ferată. Un tren de marfă pufăia în gară. Din cabina locomotivei, o față murdară s-a aplecat în afară, s-a uitat de la mine apoi la bicicletă ca și cum ar fi spus: „Te aștepți să escaladezi munții pe chestia aia subțire? Am zâmbit slab, apoi larg, căci el m-a poftit sa ma urc la bord. Doamne, ce ușurare să-mi relaxez crampele din genunchi! Când am fost lăsată, la o distanță lungă în munți, eram încă departe de următorul oraș prezentat pe harta mea. Urcarea a fost teribilă și noaptea a început să se lasă. Ajunsă la un cioban, l-am întrebat dacă drumul duce la Vatra Dornei. A spus că da, dar mi-a făcut semn să nu merg mai departe. Când am insistat să continui, a devenit foarte ingrijorat și a continuat să repete ceva. Alți păstori, care își duceau turmele acasă, i s-au alăturat și au refuzat să mă lase să plec. Înspăimântata, mi-am refăcut traseul și la primul sat am aflat că încercaseră să-mi spună că in muntii din fata erau bandiți! A doua zi dimineața, pe un drum mai sigur si în plină zi, cu simțul umorului oarecum restabilit, m-am gândit cât de aproape am fost să sufăr soarta lui Lady Godiva⁽¹⁾. Drumul se desfășura în serpentine, ducându-se din ce în ce mai sus, la altitudini unde cresteau doar brazi și până la cel mai înalt punct. Eram pe linia de demarcație a Carpaților. În spatele meu era Bucovina cu icoanele si tămâia Bizanțului, în față era Transilvania, pentru mine atunci, doar un nume romantic.

Următoarea mea descoperire a fost cel mai uimitor anacronism pe care l-am văzut în Europa: sașii din Transilvania. Acești oameni cumpătați și harnici au fost invitați aici în secolul al XII-lea ca oameni liberi cu privilegii protejate de tratat pentru a apăra pământul și a susține coroana maghiară. Ei au numit pământul Siebenburgen, de la șapte burguri care stau astăzi așa cum au fost construite. Coborât de pe vârf, pe pante abrupte, mă învârtisem, vântul sfâșiindu-mi părul. Doar din cind in cind, am văzut cite o căsuță, cu cruci mici deasupra porții și pe acoperiș.

Dar nu se vedea nici un suflet, nimeni care să se uite mustrat în timp ce scoteam câteva țipete de pură încântare. Drumul șerpuit mă adusese la poalele munților. Urmând un torent printr-o vale din ce în ce mai largă, am văzut turlele unui oraș. Era Bistrița, cu o populație aproximativ egală de români și sași. Am mers cu bicicleta până la Ghinda de Ziua Sfântului Iacob, ziua numelui bisericii din sat. Spiritul festiv era înalt, costumele fiecare în funcție de vârstă, sex și rang al purtătorului, dădeau slujbei bisericii toată culoarea și măreția unei scene de la curte. În orașul următor m-am dus, așa cum i se spusese pastorului saxon să mă întrebe unde aș putea găsi cazare. Acest om bun mi-a privit bicicleta și pe mine cu severitate, apoi l-a îndrumat pe fiul său să mă conduca la azilul de orfani!

Una dintre surorile din azil mi-a vorbit mult în noaptea aceea. I-am remarcat că în satele săsești văzusem multe case cu inscripții cu litere gotice. Unul spunea: „Casa este locul unde doarme țăranul, dar câmpurile sunt adevărata lui casă”. Ea a spus că acest lucru era adevărat, saxonii sint dintr-o rasă de fermieri și, prin faptul că mulți și-au trimis fiii la universități din Germania, s-au întors nealterați de schimbările din lumea exterioară pentru a urma tradiția părinților de a lucra pământul.

Mergând cu bicicleta spre sud de Bistrița, am văzut pentru prima dată amestecul ciudat de oameni din Transilvania, care trăiesc împreună unul lângă altul și totuși separat. Fortificată de Carpați, Transilvania este mult prea bogată și o posesiune frumoasă, cu pădurile, pârâurile și văile fertile pentru a nu fi râvnita.

Dintre toate rasele care și-au văzut zilele aici, au rămas cinci popoare distincte: români, maghiari, sași, țigani, evrei. La început a fost confuz, dar fiecare mi-a rezervat un fel diferit de primire și am devenit fascinat să le dezvălui rasele, istoria și obiceiurile. Curând m-am obișnuit să întorc salutările în română, maghiară sau germană. Am putut distinge chiar și satele dintr-o privire, cele românesti cu casele lor albastre strălucitoare și străzile de obicei înguste, cele ale sasilor cu o singura stradă largă mărginită de case cu macarale fântâni în spatele zidurilor, cele maghiare cu porți bogat si elaborat sculptate.

Caracterul satelor este de asemenea arătat în bisericile lor. Bisericile baroce maghiare in stil “Maria Theresa” au turle gratioase ascuțite. Frumusețea celor fortificate săsești, construite pentru apărare, constă în simplitatea lor practică. Iar Bisericile Ortodoxe românești au un stil de bazilica bizantina frumos ornamentate.

Aceasta reprezinta distracția si placerea de a călători printr-o Transilvanie teatrală

• Lady Godiva a fost o nobilă anglo-saxonă din secolul al XI-lea, care a devenit faimoasă intrucit călărea in pielea goală pe spatele calului ei.