Agenția Internațională pentru Energie Atomică, îngrijorată că Israelul ar putea viza instalațiile nucleare iraniene
Unde începe viața și încotro curge timpul?
Puțini sunt aceia care să nu dorească cu ardoare „să-și trăiască viața”. Că fiecare înțelege altceva prin a trăi și prin viață, nu mai încape îndoială. De aici și labirintul prin care mișunăm, unde ni se încrucișează sau despart drumurile, înfundăturile în care unii se poticnesc și răscrucile care-i pun pe mulți în încurcătură, împovărându-i cu ezitări și îndoieli sau îmboldindu-i cu curajul disperării ori al setei de aventuri și cunoaștere. Unii văd partea plină, alții pe cea goală a paharului numit „viață”, alții le văd pe amândouă simultan. Unii privesc forfota de undeva de sus, cu îngăduință ori cu dispreț; alții, cu capul plecat, încovoiați și cu privirile înfipte în pământ; alții, îngenuncheați de-a binelea și ridicându-și implorator brațele și chipul spre cei mai sus-puși, de care le depinde soarta. Cu toții sunt străfulgerați de un singur gând: acela de a-și putea trăi traiul și de a-și duce viața până la capăt. Dar unde și când începe aventura numită „viață”?
Nimeni nu ne întreabă dacă vrem sau nu să venim pe lume. Ce-i drept, nu ne întreabă nici atunci când plecăm, dar dacă ar face-o, la final am avea totuși un răspuns pregătit. Cu siguranță că cei mai mulți dintre noi ar răspunde printr-un NU hotărât, indiferent cât de greu le-ar fi fost și cât de mult i-ar fi chinuit viața. Oricât de multe obstacole ar fi întâmpinat, oricâtă durere și oricât de multe lipsuri ar fi îndurat, viața rămâne singura constantă, singurul termen cunoscut din ecuația pe care au dezlegat-o sau nu. Cu toții ne agățăm de viață, așa cum este ea, nu în ultimul rând pentru că ne temem de necunoscut. Totdeauna ne-am temut de el, deși viața însăși s-a străduit să ne învețe că numai confruntarea cu acesta înlătură temerile și ușurează mersul înainte. Între prima și ultima imagine care ni se derulează prin fața ochilor se interpun milioane de scenarii, piese de puzzle se adună laolaltă formând edificii care se sfărâmă în clipa următoare, lăsându-ne să asistăm descumpăniți la devastări, din care urmează să construim din nou ceva locuibil. O luptă perpetuă pentru (supra)viețuire, pe care o purtăm parcă în virtutea inerției.
Dar oare cum ar suna răspunsul dacă am dispune de un liber arbitru încă înainte de prima suflare? Atunci când viața însăși este marea necunoscută, așa cum este acum – și probabil că va rămâne multe generații de acum înainte – moartea. Nu cumva, cuprinși de panică, am refuza trecerea din neființă înspre existență? Ce garanții am avea că viața n-o să doară? Tot atât de puține cât ne oferă astăzi perspectiva ineluctabilă a trecerii din nou în neființă. Lăsând la o parte regretul renunțărilor la toate deliciile vieții, tot de durere ne temem cel mai mult odată ajunși la capătul drumului. Dintre toate învățăturile pe care ni le oferă viața, cea mai pregnantă rămâne perceperea durerii. A suferinței fizice, dar mai ales a celei sufletești. Cu siguranță că cei mai mulți dintre noi, în cunoștință de cauză, ar refuza plăcerea și privilegiul venirii pe lume, complăcându-se în familiara inerție. Cât de subtilă a fost natura, atunci când ne-a înzestrat pe toți, fără excepție, cu un simplu și decisiv instinct: acela de a spune DA vieții.
Cu sau fără voie, ne trezim aduși pe lume și obligați să facem primii pași. Apoi să mergem, tot mai mult și tot mai repede, să alergăm acerb, să obosim într-un final și să ne așezăm din nou, așteptându-ne rândul. Lucruri comune nouă tuturor. Dar cât de felurite ne sunt totuși drumurile! Cândva ajungem la concluzia – eronată – că elementul esențial de care avem nevoie pentru a trăi nu-l reprezintă hrana, nici apa și nici măcar aerul (le-am fi otrăvit altfel pe toate cu asemenea nonșalanță?). Nici relațiile cu semenii (ne putem înconjura oricând de prieteni virtuali!) și nici credința în ceva anume nu par să fie indispensabile viețuirii. Ci timpul. Vrem să ne lăsăm timp și pentru a trăi, nu doar pentru a munci, studia, alerga de colo colo. Fiindcă timpul este singura plăsmuire care ne scapă printre degete. Deși am construit instrumente sofisticate pentru a-l măsura cu precizie atomică, nu-l putem forța să treacă mai repede și nici nu-l putem ține pe loc ori întoarce din drum. Nu-l putem ține în frâu și nu-l putem cumpăra ori vinde, așa cum ne iluzionăm că putem face cu restul elementelor care ne înconjoară. Nici măcar nu putem afla de cât timp dispune fiecare, și asta ne bulversează total. Vrem să deținem cât mai mult din acel bun volatil și pentru asta nimic nu ni se pare prea scump. Nici măcar sacrificarea timpului însuși, prin care trecem cu viteze tot mai amețitoare în goana noastră după „trăitul vieții”.
Încercăm să aplicăm lumii noastre legi ale macro sau ale micro-cosmosului, în loc să fim mai degrabă recunoscători pentru faptul că, de acolo, din mezocosmosul nostru, putem descrie ambele lumi; două lumi fascinante, pe care orgoliul nostru și-ar dori să le supună și să le domine. În fond, noi nu am învățat încă să lucrăm cu legile care ne guvernează propria natură și cu mărimile care ne stau la dispoziție. Deși teoria specială a relativității spune că, dacă te miști foarte repede, timpul ți se dilată și curge mai încet, etaloanele ți se scurtează și masa îți crește, de mișcat în vid și cu viteza luminii nu se poate mișca nicio vietate, iar teoria generală a relativității ne readuce cu picioarele pe pământ, spunându-ne că forța de gravitație are efecte asupra vieților noastre, fie că vrem sau nu, deformându-ne atât timpul cât și spațiul.
Încotro curge timpul? Unde dispare el și pe ce lume ne aflăm de fapt? Psihologii ne clasifică imediat ca fiind depresivi dacă ne orientăm mai mult spre trecut și suntem anxioși, dacă ne facem griji și planuri pentru un viitor care nu se știe dacă va veni sau nu. Cert este însă că și una și alta ne împiedică să trăim în prezent și să conștientizăm ce-i în jurul nostru, fiind ca într-o transă. Prin urmare, ca să putem fi etichetați ca fiind „normali” e bine să ne abandonăm ambele timpuri și să ne mulțumim doar cu prezentul? În neputința noastră ne agățăm de vorbe de duh ce par să ne încurajeze pe moment, vorbe care ne îndeamnă să nu ne mai amânăm atât trăitul, fiindcă „nu se știe niciodată”, ci să învățăm mai bine să trăim în aici și acum. Să nu ne mai agățăm de trecut, să nu ne mai punem speranțe – posibil deșarte – în viitor, ci să ne folosim de prezent. Să „trăim clipa”.
Dar ce este prezentul și cât durează clipa? Cum pot fi măsurate și cuantificate? În ani, luni, zile, ore sau minute? Pentru psihologi și neurologi, clipa durează incredibile… 3 secunde! Deocamdată nu putem călători în timp (sau nu știm încă asta) și nu putem interveni nici în trecut și nici în viitor, modificându-le după placul nostru. Dar poate că reușim totuși s-o facem prin intermediul prezentului care ne stă la dispoziție. Prezentul este în fond o moară care macină viitorul transformându-l în trecut imuabil. O moară plasată în tubul fin din interiorul unei clepsidre. Prin el ne putem transforma viitorul într-un trecut care să nu ne facă să roșim și să regretăm mai târziu, când vom întoarce clepsidra. Fiindcă, depresivi sau nu, va veni timpul când trecutul o să curgă din nou prin filtrul fin. Se spune că cine începe să trăiască din amintiri și în trecut dă semne de îmbătrânire. Iar atunci când amintirile încep să doară… suntem deja bătrâni.
Și, cine știe, poate că anumite cuante care ne compun există concomitent în toate cele trei lumi, în cea a prezentului, a trecutului și a viitorului. Prin urmare, „trăim” totuși simultan pe mai multe lumi și în mai multe timpuri. Unde mai pui că unii experți susțin cum că timpul nu ar avea numai o direcție în care se scurge, ci se poate derula în ambele sensuri, înainte sau înapoi, aleatoriu sau nu. Sau poate că e vorba doar de o iluzie (psihologică) în perceperea timpului, așa cum există și alte iluzii, optice, acustice, olfactive etc.? Un fel de trăire subiectivă a timpului, care ni se pare cu atât mai lung cu cât ne plictisim mai mult și cu atât mai scurt cu cât inundarea cu stimuli este mai violentă, zgâlțâind clepsidra. Unul și același timp se târăște ca melcul pentru unii, iar pentru alții zboară. Alteori avem impresia că suntem prinși într-o buclă de timp sau că timpul chiar se oprește-n loc, deși nu călătorim pe o rază de lumină. Putem călători în timp și altfel decât în imaginație sau amintiri? Putem fi vizitați de cei dispăruți și dacă da, în care dintre cele trei timpuri li s-ar derula vizita, din perspectiva lor?
Copilăria e plină de nerăbdare și de bucuria anticipării. De-abia așteaptă să treacă timpul, mai că l-ar biciui. Seniorii se uită înapoi cu regret și, dacă le-ar sta în putință, ar opri timpul pe loc, s-ar încleșta de el și nu l-ar mai lăsa să plece. Cu forța l-ar ține. Se pare că ne macină dorul și că o forță interioară ne împinge exact în direcția în care – cel puțin teoretic – se ascunde porția cea mai mare de timp (și implicit și de nisip din flaconul clepsidrei). Doar pe la mijlocul drumului începem să ne cam clătinăm și să privim nedumeriți în jur. Un nume cât se poate de potrivit pentru această confuzie: Midlife crisis – „Criza vârstei de mijloc”. E timpul când ne oprim pentru prima oară din goana noastră nebuloasă și începem să reflectăm serios. Să ne limpezim privirile. Deja începem să bănuim că… exact asta a fost și este viața și că de fapt ne-am aflat tot timpul chiar în plinul ei. S-ar părea că de-abia atunci ne dăm seama cât de fragili și de efemeri suntem. Și nu rareori intrăm în panică. Poate că ar trebui să facem asta mult mai des. Ar trebui să ne oprim la fiecare răscruce. Să ne luăm timp și să reflectăm. Să facem inventarul. Poate că acest lucru ne-ar ajuta să depășim mai ușor criza de la mijlocul vieții, cine știe?
Așadar, încotro curge timpul? În timp ce prezentul ne transformă viitorul în trecut și dă timpului o direcție clară de scurgere, noi înșine ne deplasăm, venind dinspre trecut și trecând prin prezent către un viitor încă incert, ca niște cuante din teoria improbabilității. Teoria cuantelor spune că unduitoarele particulele elementare se află mereu altundeva și că este imposibil să li se determine cu precizie poziția și impulsul în același timp. Orice tentativă de a le măsura aduce cu ea incertitudini și nedeterminări. Ori aflăm unde sunt dar nu și încotro și cu ce viteză aleargă, ori le aflăm avântul, dar nu și locația. Dacă am fi cuante, măsurătorii noștri ar trebui să se mulțumească cu o certitudine și o incertitudine despre proprietățile noastre complementare.
Poate că ceasurile aflate în mișcare accelerată merg ceva mai încet decât acelea care stau pe loc sau se deplasează cu viteze mai mici (ne-a demonstrat-o de mult Einstein) și poate că percepția subiectivă a timpului e alta la cei care aleargă. Dar energia (nisipul din clepsidră) de care dispunem noi pentru trecerea prin viață pare să fie, din păcate, limitată. Prin urmare, cine-și consumă energia în accelerarea vieții nu trebuie să se mire dacă aceasta nu-i va mai sta la dispoziție și pentru alte etape și evenimente, cărora el le-a scurtat durata sau chiar le-a împiedicat apariția, intervenind astfel în viitor. E=mc2. Constanta este c-ul, și reprezintă viteza maximă aparținând luminii și vidului. În cazul nostru, ea este variabila de care poate că ne depinde consumul de energie. Să lăsăm luminii ce-i al luminii (fiindcă oricum n-o putem imita!) și să nu mai încercăm să tragem de timp, nici accelerând și nici vegetând, fiindcă gravitația tot își va spune cuvântul. Să ne lăsăm atrași mai bine de lumea pământeană, cea care ne dăruiește energia vitală. Fiindcă, se pare că de felul cum ne-o drămuim și, mai ales de lucrurile în care o investim, și nu de timp, ne depinde… durata de viață. O viață care se măsoară în trăiri, nu în timpul scurs.
Comentarii
21 comentarii pentru articolul „Unde începe viața și încotro curge timpul?”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Dacă a fost marți, s-au luptat cu trei ceasuri rele tot marțafoii din Belgia!
Invitații cristoiublog
‘Când scriu aceste rânduri nu știu dacă până la urmă o să mă număr printre’ cei dintai care ti ureaza un an nou cu zambete si sanatate, insa in sinea mea ma numar singur printre cei care o fac cu tot dragul!:)))
:)))))))))
Mulțumesc mult pentru fiecare rând scris aici și la toate articolele din urmă 🙂
Sper ca fiecare dintre noi să-și poată continua șirul gândurilor și să-și afle cititorii și în anul care bate la ușă!
La mulți ani cu sănătate!
Un sfarsit de an cat mai vesel, un pic de speranta pentru 2022, multa sanatate, curaj si putere, pentru Dvs si cititorilor Dvs (sper cat mai multi)
Mulțumesc, toate cele bune și dv!
La mulți ani!
Caldura ( sufleteasca ) se naste a doua oara pe un taram de Gheata.
Fiul Frigului este…Caldura Inimii.
va fi Frig.
Viata e o suma de clipe, sau o suma de anotimpuri?!
Of, doamna Huhulescu, ce talent aveți să provocați! Îmi propusesem să nu mai arunc cu impresii și păreri în ograda virtuală a d-lui Cristoiu, dar mă tot faceți să mă răzgândesc.
Nu știu unde începe viața, dar am observat diverse amănunte legate de încheierea ei. În imobilul în care locuiesc sunt mulți seniori (am văzut că așa li se spune, de parcă bătrânețea e o rușine). Foarte mulți dintre ei au fost doctori în meseria lor. Doctori în medicină, matematică, fizică etc. Unii au copii, alții nu, iar câțiva au atins vârste venerabile și s-au pomenit că Timpul i-a lăsat singuri, fără familie, fără prieteni, fără foștii colegi de serviciu. Demult, într-o dimineață când am vrut să arunc gunoiul ĺa ghenă, cu greu am putut deschide ușa încăperii. Spațiul (și așa minuscul) era sufocat de saci de plastic și hârtie înțesați cu haine, lenjerie de pat, fel de fel de flecuștețe. Piesa de rezistență era un superb serviciu de masă pus într-o cutie de carton fără capac. După ce m-am chinuit să arunc gunoiul meu, m-am întrebat ce reprezintă toată felia aia de viață aruncată la gunoi. Seara, când m-am întors acasă, m-am întâlnit cu o vecină în lift. Revoltată, am întrebat-o dacă știe cine a blocat ghena. Aflu că doamna X a murit și băieții ei au dat ordin femeii care se ocupă de curățenie să arunce toate vechiturile. (Vechiturile doamnei puteau fi prețioase pentru mulți nefericiți. Parcă se zice că gunoiul unora e comoara altora, nu?) De atunci, de câte ori găseam la gunoi sau pe paliere diverse obiecte (mobile, cărți, îmbrăcăminte) știam că a mai plecat cineva. Dacă erau cărți, mă opream să arunc o privire și, dacă mă interesa ceva, mă ofeream să le cumpăr. Nimeni nu vroia bani pe cărți, mi le dădeau de pomană. Chiar am găsit câteva ediții rare, era clar că moștenitorii nu cunoșteau adevărată lor valoare. Când i-am atras atenția unui nepot (el circula cu trotineta și avea drept biblie un computer) a băgat înapoi în apartament maldărul de cărți și mi-a oferit gratis niște „Memorii” la care râvneam. Experiența asta m-a determinat să-mi reevaluez propriul comportament. Când vroiam să cumpăr ceva (în context obsesiv-compulsiv) îmi aduceam aminte de toate lucrurile alea pe care le aruncau moștenitorii. Episodul care a îngrozit pur și simplu toată asociația de proprietari a fost moartea domnului Y. Venerabilul medic avea o nepoată prin Europa și a fost descoperit mort din pricina mirosului. Nepoata-moștenitoare a apărut din depărtări, a zugrăvit (mirosul se impregnase în pereți) și a vândut apartamentul pe un preț piperat. Toate cioburile astea de viață banală au avut valoare probatorie în mintea mea.
Mai am o istorie care cred că s-ar potrivi. Într-un început de vară mă găseam undeva, în Bucegi. Munții ăștia sunt un fel de curte de joacă pentru foarte mulți bucureșteni; mai în glumă, mai în serios se spune că Bucegii sunt al șaptelea sector al Capitalei. Eram după o tură de trei zile și tot mai găseam puteri să execut târâșuri pe coate și să fac poze tufelor de rododendroni. La un moment dat, partenerul meu de tură îmi face semn cu bățul de treking spre o porțiune plină de gențiene. „Uite, aici odihnește George Emil Palade!” Palade?! Ce știam eu despre el? Că fusese laureat Nobel, ginerele lui Malaxa și, cumva, se intersectase cu Arghezi. „Cel cu Nobelul?! Păi, nu trăia în America?!” „Da, dar a vrut că cenușa să-i fie împrăștiată la noi.” „Ești sigur?” „S-a nimerit să fiu în zonă atunci…”
Spuneți că viața se măsoară în trăiri; eu le zic emoții. Majoritatea crede că „a trăi” înseamnă „a avea”. După unii (de la care am învățat și eu) „a trăi” presupune „a fi” și „a deveni”. Mai ales „a deveni”. Pentru că esența lucrurilor e schimbarea. „Nu ne putem scufunda de două ori într-o apă curgătoare” observa Heraclit. „Clipa” (sau viața?!) curge pe lângă și prin noi și ne schimbă în bine sau rău. Dacă o luăm prea în serios, riscăm să înnebunim.
În fiecare an, când merg să admir rododendronii și gențienele, mă gândesc că cenușa lui George Emil Palade a hrănit florile acelea frumos colorate. Timpul lui s-a mutat în rădăcinile lor.
Și fiindcă s-a vorbit pe acest blog despre „Cevengur”, o să închei cu un citat al lui Andrei Platonov:”Dar omul oare e așa periculos pentru om că trebuie să se afle între ei, mereu, Puterea?”.
P.S. An nou cu sănătate, pace și bucurii!
Pentru că azi încercam să-mi distribui atenția către mai multe direcții, am reușit să fac praf citatul din Heraclit. Varianta corectă e:”Nu ne putem scufunda de două ori în aceeași apă curgătoare.”
Venim și plecăm singuri… Până nu demult, în satul în care am venit eu pe lume, ar fi fost de neconceput ca cineva să plece „atât de singur” cum descrieți dv. Acum n-aș mai pune mâna în foc că nu s-a instalat și pe acolo răceala… Peste tot sufletele oamenilor par să se transforme în sloiuri de gheață. Și asta în condițiile încălzirii globale… Trist.
Și totuși Speranța încă n-a murit 🙂
Să ne întâlnim cu bine și la anul!
Ce sint aceste doua fete ale Unicului Foton?
Pai ce sa fie, doua din capetele Curcubeului,
Rosu si Albastru, Verdelui corespunzandu i Esenta Unicului Foton, in fapt ȘI ul dintre Rosu si Albastru
Nasterea…e o dorinta, e dorita, ti ai dorit sa te nasti, daia te si nasti:))),
nimeni nu te naste cu japca!:)))), ca Universul e cu Iubire, cu Daruire, mai nainte sa fie cu Acumulare:)
Nasterile poaeta o energie potentiala diferita pentru ca si dorintele…au fost diferite:))
daca ..viata unuia e diferita de a altuia, iar unul sufera ibtr un alt fel dscat altul, asta e doar pentru ca dorinta e dorita in mod relativ, iar de implinit ea se implineste in mod absolut:)
Deci…cea mai simpla cale de a suprapune relativulndoritului peste absolutul implibirij dorintei este de a dori..in armonie cu Natura:)))
De fapt asta faceau si Inteleptii, pe vremuri, armonzau dorintele bune de..dorit cu dinamica Naturii, ri duind….datini, traditii si obiceiuri, adica fix chestiile pe care doreste Antiintelepciunea sa le distruga pe vremurile astea:), si…vad ca ii iese faza:)))
Iar e ca un ciorchine, textul tau:)), il savurezi…boaba cu boaba:)))
Refsrinta Absoluta exista, e ȘI ul din Unicul Foton ( care nu numai ca nu se misca, dar mai e si cea mai nemiscata chestie din Univers.
Din Nemiscare se nasts Miscarea, si Intepenitul e celalalt taler al Miscarii, Miscarea si Intepenitul fiind superpozitiile Unicului Foton, care are ca Esenta SI ul, adica Iubirea, adica ecuatia de miscare absoluta, adica Ecuatia Nemiscarii.
Nemiscarea nu inseamna sa Intepenire, ci Armonie cu…pina la urma Natura, asta fiind si definitia Nonactiunii:)
Atunci cind datinile, traditiile si obiceiurile din batrani sint ciopirtite, cind nu mai sint udate, cind sint aruncate la gunoi si inlocuite cu altele, noi noute, Antinaturalul, Artificialul, deja a descalecat paici. Ma mir ca unele datini si obiceiuri inca se mai manifesta pe pandemie, ca inca nu sint scoase in afara legii, eventual:)), insa ele oricum mor vazand cu ochii…
E=c³, iar c=I, unde I e Inteligenta ( intreita in manifestare )
Atunci cind una din Cele Trei Inteligente devine masa, E=mc²,
Unde c…nu e viteza fotonului, ci a oricarei mase in relatie cu fotonul
( adica e fix pe dos!:)), chestie generalizata paici!:))) )
Deci…noi ne miscam cu viteza luminii fata de unicul foton, nu el fata de noi:)))
viteza…nu e aia care se rsfera la timp, ci aia care se refera la anotimpuri, prin urmare …viteza cu care se perpetueaza anotimpurile poate diferi de la un om la altul.
Incercand sa ne miscam noi insine cu viteza luminii, progresiv, nu dacem altceva decat sa micsoram viteza unor cicluri ale anotimpurilor si sa catalizam, proportional, viteza altora:))
astfel incat la un moment dat…privind inainte, ‘toti’ fotonii din univers ne intra in acelasi moment in oxhi, iar…daca ne intoarcem, privind i spate, fix in acel moment observam ca…nici un foton nu mai ajunge…penretina, stau toti…la intrare:)),
faza tare fiind xa fix in momentul ala ai devenit…ȘI ul Unicului Foton, care are Doua Fete, asemenea unei monede, pe una manifestandu se…lipsa vitezei( care in fapt devine chiar c ), iar pe cealalta fata se manifesta viteza maxima, c, ( care in fapt e…intepeneala intruchipata,…sau..’tot timpul’ )
–
Timpul nu exista.
Exista…miscare, viteza.
O ‘masa’, daca e accelerata catre c devine ea insasi…c, de asta si stim ca masa e o viteza, o miscare, o…Inteligenta
Viata incepe intre unda si corpuscul.
Timpul nu curge, doar Anotimpurile devin Albie, caz in care totul…curge pe Albia asta:)
Timpul limitat poate deveni infinit, daca un anotimp e modificat…genetic:))
Daca lungesti un anotimp catre Infinit poti tinde sa devi chiar nemuritor:)
daca n am mai…lucra cu Timpul, ci cu Anotimpuri, am pricepe, poate, viata.
Am intelege ca trecutul…e prezent, iar viitorul e doar…urmatorul, urmatoarele anotimpuri, deci…poate ca despre prezent!…nu ‘stim’, ca habar nu avem ce noi cicluri ale anotimpurilor vom initia, chiar si pribtr un gand, in urmatoarele doua secunde, insa despre viitor exista tot atata cunoastere cita exista in dinamica anotimpurilor.
Acum e iarna si deja stim ca va veni primavara.
–
Ori aflăm unde sunt dar nu și încotro și cu ce viteză aleargă, ori le aflăm avântul, dar nu și locația.
:)))
Pentru a face asta tre sa fii Adevarul.
cuvasta se ocupa Adevarul, adica…a treia esenta a…spre ex, ca tot e el refsrinta absoluta, fotonul.
fotinul nu e doar unda si corpuscul, ci e si Adevarul dibtre unda SI corpuscul.
esenta fotonului, Unicului Foton, este ȘÎ ul din unda SI corpuscul.
acest SI este Adecarul, si ai putea si tu sa…masori unda si corpusculul, concomitent, daca ai fi ȘI:))
Ibtrs Cer si Pamant nu exista ibtersectie, insa exista un…ȘI!:))))
care e Adevarul, care e Viata. si care e Cale ibtde Cer si Pamant, intre…cele doua Oua care se manifesta in mod avsolut: Oul, Absolut ( care e Cubul ), si Oul Avsolut…Relativ, care e imaginea din oglinda a Cubului, si care imagine arata…ca un ou de gaina:)))
Mai sapati, mai sapati, cine maibstie, poate dati si de a treia esenta a fotonului:))
–
Exhilibrul se obtine prin intrarea in armonie cu ceva deja ecgilibrat.
Armonizandu te cu anotimpurile…Naturii te armonizezi cu… a treia esenta a fotonului, abia aceasta e Referinta Absoluta.
abia dupaia…clipa poate fi traita 🙂
Dualitatea unda-corpuscul…a expirat:))
De acum ati putea vorbi despre o intreita manifestare, in poveste aparind si…referinta celor doua:))
–
In Univers deja se desfasoara Anotimpurile, inca dinainte ca tu sa te nasti!
Odata nasxut…generezi tu insuti anotimpuri, cicluri peste cicluri, …poluind Anotimpurile Universului:))
La un moment dat…vei intra in armonie, ca asa se intampla cu dinamicile care se mabifesta in acelasi spatiu si timp. ori in armobie cu Natura, ori in armonie cu …poluarea, care odata manifestata va urma…ciclurile anotimpurilor:)), la un moment dat facindu se….maaare, adica insasi…Poluarea!, chestia aia careia eu ii tot zic: Artificialul
„Nimeni nu e singur”. Dupa fiecare fraza.