Ungaria lui Orbán, ca model sau avertisment: Viitorul suveranismului în România

Mai sunt aproape două luni până la alegerile prezidențiale din 2025, iar viitorul mișcării suveraniste din România rămâne incert. Incertitudinea survine după ce Călin Georgescu, liderul care a reorientat suveranismul într-o nouă direcție și a impus un anumit monopol asupra acestuia, a fost respins pentru a doua oară – și, probabil, definitiv – de la a candida pentru funcția de președinte al României. Viitorul mișcării suveraniste este, așadar, nesigur, deoarece întregul electorat „georgist” trebuie să se regrupeze în jurul lui George Simion. Acesta din urmă s-a confruntat cu o situație paradoxală: electoratul său inițial i-a fost, în mare parte, „confiscat” de Călin Georgescu în ultimele luni. George Simion va trebui să se legitimeze din nou în fața electoratului convertit către Călin Georgescu. Spun „convertit” deoarece mișcarea suveranistă a căpătat o notă de idolatrie sinistră, incapabilă să ofere o direcție clară și să se coalizeze pentru a ajunge la putere.

Vedeți voi, dragi cititori, România – deși are o populație majoritar conservatoare și un electorat frustrat de corupție și intervenții externe, ceea ce creează un teren propice pentru o astfel de mișcare – duce lipsă de o mișcare suveranistă puternică și, mai ales, competentă. Îi lipsesc oameni educați, cinstiți și cu o viziune serioasă pentru o Românie suverană. Aceste partide suveraniste din România sunt, după părerea mea, la statutul de agitatori politici și partide de protest. Această mișcare este incapabilă să se coalizeze în jurul unei forțe, având cel puțin trei partide suveraniste în acest moment – mă refer la AUR, SOS și POT. Și uite, de aceea mișcarea suveranistă nu va reuși în viitorul apropiat să guverneze sau să preia puterea în stat. Fiecare dintre aceste partide a fost format în mare parte de dizidenți din partidul AUR, care, mai nou, se moderează în comparație cu radicalismul din SOS și POT.

Este o mișcare grav fragmentată, cu ideologii și direcții diferite, divizată între personalități și orgolii, fiecare având electoratul său propriu. Dacă vreodată aceste partide suveraniste vor ajunge la putere în România, va fi pentru că România va vota anti-sistem, din frustrarea pe care românii o au față de partidul unic care conduce țara (Alianța PSD-PNL-UDMR), nu pentru că ele ar fi capabile sau competente. Pentru că asta sunt: niște partide formate în mare parte din traseiști și agitatori. Acesta este, deocamdată, din păcate, nivelul acestor partide, și nu vor reuși să depășească acest moment până nu își vor găsi adevărata direcție, care să le ghideze spre victorie. Nici liderii nu sunt puternici, această mișcare negăsind un lider unificator care să coalizeze toate forțele în jurul unei singure persoane. A reușit Georgescu, pe moment, însă am presimțirea că acest fenomen nu va dura foarte mult și nu va deveni unul permanent.

România nu a reușit până acum să creeze un Orbán – carismatic, vizionar, strateg și cu experiență. Liderii suveraniști de la noi atrag atenția prin scandaluri și circ în Parlament, deseori fără soluții, populismul fiind singurul lor mijloc de a se face auziți. Astfel, resping electoratul educat și pragmatic, care nu vede în ei o soluție pentru problemele României. Inclusiv tineretul, care tinde să fie mai conservator și să se lase atras de fenta radical-extremistă – pe care eu, personal, nu o agreez –, ar putea, dacă ar avea variante, să se îndrepte spre partide suveraniste, cu condiția ca acestea să vină cu soluții reale, fezabile la problemele României.

Însă ce îi face pe tineri și, în general, pe restul electoratului român să fugă de partidele suveraniste este alinierea și asocierea acestor partide și a liderilor lor cu politica pro-rusă, care alienează electoratul anti-sovietic. Spre deosebire de alți lideri suveraniști, precum Giorgia Meloni sau partidul PiS din Polonia – ambele fiind ferm anti-Rusia –, România nu își permite să adopte o poziție pro-rusă sau să copieze autoritarismul rusesc, cât timp memoria perioadei comuniste este încă proaspăt impregnată în mentalul colectiv.

Nemaivorbind de faptul că adoptarea unui model „illiberal” ar expune România riscului unor sancțiuni economice și militare, mai ales din partea UE, de ale cărei fonduri România este dependentă. Aproximativ 10-12% din PIB-ul României provine din fonduri europene. Totuși, un pic de euroscepticism și o mai bună negociere a intereselor naționale în cadrul UE nu ar fi un lucru rău. Obediența României față de UE și incapacitatea de a spune un „NU” ferm atunci când vine vorba de negocierea intereselor noastre ne lasă vulnerabili în fața unei uniuni care nu pune întotdeauna interesele statelor și ale cetățenilor europeni pe primul loc.

Avem ghinionul a 45 de ani de totalitarism care au distrus elita naționalistă autentică din perioada interbelică, lăsând un vid de leadership. Ceaușismul a pervertit naționalismul într-o caricatură, iar elitele post-1989 au fost cooptate de Vestul sorosist. Și aici am vrut să ajung: la lipsa elitelor suveraniste cu educație și experiență, care să formeze o mișcare suveranistă capabilă să se impună pe piața partidelor suveraniste și să devină o forță. Spre deosebire de alți suveraniști europeni, suveraniștii români au CV-uri slabe sau sunt autodidacți, dar fără o experiență reală. Dacă aceste partide ar investi în oameni educați (economiști, strategi) și ar abandona acest populism gălăgios, atunci ar câștiga credibilitate și ar deveni relevante și pentru restul electoratului român.

Partidele suveraniste au ce învăța de la Ungaria lui Viktor Orbán, un stat care a spus „nu” multiculturalismului, directivelor UE care nu reprezintă interesul național și agendei woke pe care UE o promovează. Deși nu a pornit ca un politician conservator și iliberal – acum 30 de ani fiind un liberal și un activist anticomunist –, Orbán a oferit Ungariei și partidului Fidesz o direcție clară, spre conservatorism. Și asta le lipsește partidelor suveraniste de la noi – și nu doar lor –, acea direcție, acea ideologie pe care partidele nu prea o au. Ideologia principală la noi este populismul lipsit de idei și viziune.

În opinia mea, puțin populism nu strică, mai ales că cetățenii români par atât de rupți de realitate și de comozi, încât nimic nu îi mai surprinde, nimic nu îi mai scoate în stradă, rămânând tăcuți în fața unor decizii și evenimente care le afectează viața direct. Așa că este nevoie, din când în când, ca prin populism cineva să le mai reamintească de problemele țării, pe care probabil le știu, dar le ignoră. Dar când populismul devine un mijloc de retorică și manipulare, fără a aduce propuneri și soluții concrete, atunci devenim victimele acestuia.

Și care ar fi soluțiile pentru ca mișcarea suveranistă să devină o opțiune reală pentru un electorat mai larg? După părerea mea, profesionalizarea și moderarea discursului pot atrage un public mai larg, păstrând în același timp valorile conservatoare. Uniformizarea discursului și coalizarea în jurul unui singur partid ar rezolva această incoerență. În timp ce suveraniștii europeni au fiecare câte o direcție clară, o politică externă bine definită și o poziție în raport cu interesele lor, suveraniștii români oscilează între diverse tabere. AUR oscilează între pro-SUA și anti-UE, SOS e anti-tot, iar Georgescu laudă Rusia. Lipsește un fir roșu ideologic și soluții practice. Cât timp liderii acestor partide sunt niște populiști gălăgioși, idoli ai conspiraționiștilor, și nu trec la un pragmatism real bazat pe fapte și nu doar pe vorbe, nu vor reuși să aibă o influență reală, ceea ce în acest moment le lipsește.

Mișcarea suveranistă din România are un potențial similar Italiei lui Meloni, Poloniei și Ungariei lui Viktor Orbán, dar îi lipsesc aceste elemente esențiale: un lider carismatic și pragmatic, o strategie unitară și clară și o poziție geopolitică clară. Meloni demonstrează că suveranismul poate coexista cu UE prin negociere, Polonia ne arată puterea conservatorismului social, iar Orbán ne arată succesele pe plan intern și politicile în sprijinul familiilor și cetățenilor, dar și riscurile izolării. Pentru ca suveranismul românesc să devină o forță viabilă în politicul românesc, este necesară o reformă internă profundă, evitând capcanele populismului, lozincilor goale și ale fragmentării.

Autor: Roland-David Sólyom