Unirea, o temă depășită pentru Republica Moldova

Cu ocazia alegerilor din Republica Moldova s-a ratat ocazia de a se discuta chestiuni esențiale legate de unire și de relația România – Moldova. Dincolo de clasicele fraze tocite, nu s-a scos o vorbă despre interesul României în chestiune și nici despre felul în care acest interes se armonizează, sau nu, cu interesul Republicii Moldova. În această perioadă, România a părut a face figurație într-o telenovelă cu scenariul scris la Chișinău și Bruxelles și regizată exclusiv de Maia Sandu. În schimb, este la modă ca orice atitudine critică sau sceptică față de Republica Moldova să fie respinsă, cenzurată și, mai nou, trecută la capitolul ,,propagandă pro-rusă”. Totul despre Moldova trebuie să fie prezentat ca perfect, România trebuie să sprijine necondiționat Moldova, tot ce face Moldova este just și folositor României, etc. Desigur, cred că suntem de acord că România trebuie să sprijine Moldova în aceste momente de răscruce ale istoriei sale dar, în același timp, România trebuie să-și păstreze luciditatea și pragmatismul atunci când ia decizii în legătură cu Moldova și trebuie să impună o serie de limite perfect încadrate cu interesul României și capacitatea noastră reală de a susține Moldova. Cum ar spune cineva extrem de pragmatic, suntem într-o chestiune în care proverbul ,,frate, frate dar brânza este pe bani” devine mai actual ca oricând, mai ales în condițiile în care, mai nou, România nu reușește să-și susțină proprii cetățeni darmite să-i susțină pe cei din Moldova. Poate că cele spuse în acest articol nu sunt pe gustul tuturor dar reprezintă concluzia amară a unuia care a visat în anii 90 la o unire pecetluită cu poduri de flori și poezii de Vieru și s-a pomenit în 2025 cu o Moldovă care încearcă cu disperare să se pună la adăpost de Rusia nu prin unirea cu România, cum ar fi normal, facil și firesc, ci prin accederea în UE și NATO. În acest context, ni se spune că integrarea Moldovei în UE ar echivala cu unirea cu România. Nimic mai fals. Integrarea poate pune Moldova la adăpost de Rusia și ajuta enorm economia, lucruri de dorit și pe care le sprijinim, dar nu reprezintă o unire cu România, fiind un lucru necesar dar nu și suficient, mai ales pentru partea română. În acest context, în care Moldova pare să fi înlocuit dorința de unire cu România cu dorința de integrare în UE și NATO, care ar fi abordarea corectă a României în chestiune? Or, tocmai acest lucru nu se discută, de parcă ar trebui să aprobăm necondiționat orice, indiferent de impactul pentru România.

Dacă este să începem o discuție sinceră despre Moldova, sunt de părere că faptele ultimelor trei decenii ar trebui să vorbească și nu propaganda media. Vom observa că, în ultimii 30 de ani, raportat la potența ei economică și strategică, România a jucat perfect rolul fratelui mai mare și a ajutat Moldova pe cât s-a putut. România a ajutat și a dat toate dovezile posibile de sprijin, ținta noastră (cel puțin a românului de rând) fiind clară, unirea, realizată cu prima ocazie istorică. Dar, o întrebare firească se pune: pentru aceste eforturi a primit România o dovadă clară de angajament unionist din partea Moldovei și a cetățenilor acesteia? Dacă privim la rece chestiunea, am putea zice că Moldova a știut mereu să se eschiveze de la a da un răspuns clar la întrebarea simplă de mai sus. Moldova, înțepenită într-o neutralitate păguboasă, ne-a tratat mereu cu un ,,poate” politicos în timp ce a dansat abil, după cum i-a dictat interesul, atât cu România cât și cu Rusia. Nu este de mirare că, după trei decenii de neutralitate și joc la două capete, relația Moldova – România poate părea unora o relație artificială, interesată, strict instituțională și goală de sentimente naționale reale. În 2025, nu mai vedem la Moldova și moldoveni o dorință sinceră de apropiere de România ci mai mult o încercare disperată de a se pune la adăpost de Rusia prin intermediul UE și NATO. Integrare da, unire nu, pare a fi deviza. Culmea ironiei, dacă Rusia nu ataca Ucraina, cred că și acum Moldova ar fi dat înainte cu aceeași politică de neutralitatea și neinspiratul său joc dublu între est și vest.

Nici măcar după ce s-a convins că de la ruși nu poate veni decât suferință și moarte, Moldova nu a ales varianta unirii firești cu România ci calea unei integrări în UE și NATO, crezând (cu destulă naivitate) că în contextul de față integrarea ar fi mai ușor de făcut decât unirea. Poate că Moldova, din pricina experienței URSS, este reflexiv condiționată să graviteze mereu în orbita unui imperiu, deci spre UE și NATO și mai puțin către o țară mică, fie ea și ,,patria mamă”. Văzând acestea, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva românii și România au fost, sunt și vor fi doar un partener de conjunctură în efortul Moldovei de a accede în lumea bună a UE și NATO. Dincolo de acest interes evident, nu resimțim o revărsare de dragoste frățească de dincolo de Prut. Să fie deci România doar o gară de tranzit pentru trenul Chișinău – Bruxelles și nimic mai mult? Ca cetățeni avem dreptul să ne întrebăm asta iar politicienii români au obligația să o facă. Ca român am dreptul să mă simt oarecum trădat pentru că mă așteptam ca, măcar acum când este prinsă cu ușa istoriei, măcar din instinct de supraviețuire dacă nu din dragoste, Moldova să spună cu subiect și predicat că are în vedere unirea cu România într-un orizont de timp clar definit.

Unii explică reticența Moldovei prin ,,greșelile” făcute de România în relația cu ea, făcând apel la episoade din istoria mai veche sau mai recentă. Dar, dacă este să ne raportăm, de exemplu, la cazul unificării Germaniei, când ajutorul vestic a venit abia după unificare și în condițiile dictate de vest-germani, se observă că România este în situația flatantă de a fi sprijinit Moldova necondiționat și înainte de unire. Este o realitate istorică de necontestat că România a sprijinit constant și puternic, economic, cultural, militar, strategic, educațional, uman și politic Republica Moldova, atât cât a putut și, de multe ori, chiar peste puterile sale. Și bine a făcut! Nu facem însă bine atunci când tolerăm din partea Moldovei o abordare lipsită de angajament față de unirea cu România. Parcă ne este frică să punem ultimativ problema de teama unui răspuns negativ. Cu toate complicațiile momentului, cred că România are dreptul de a cere Moldovei, și când zic Moldova nu mă refer la Maia Sandu și politicieni ci la poporul de peste Prut, să se decidă clar dacă dorește sau nu să se unească cu România. Că asta se va face, din rațiuni tactice, abia după ce Moldova va fi într-o relativă siguranță în NATO și UE, este o altă discuție, dar cred că am ajuns la momentul în care trebuie să vedem din partea cetățenilor moldoveni un angajament pozitiv și definitiv în chestiune. Noi românii avem acest drept, mai ales că și noi vom plăti prețul scoaterii definitive a Moldovei din sfera rusească.

În ciuda pericolului rusesc, politicieni și cetățeni de pe ambele maluri ale Prutului, trebuie să fim curajoși și să vrem să facem mult mai mult în direcția unirii, indiferent de ce spun Rusia, SUA, NATO sau UE. Să nu uităm că dacă noi românii am fi acționat cu frică, ezitant și gândind la atitudinea marilor puteri nu am fi reușit nici măcar unirea principatelor de la 1859 darmite facerea României mari. În ciuda aparențelor, se conturează o nouă ocazie istorică de a realiza unirea. Este deranjant însă că Moldova nu face pași hotărâți spre unire în această nouă fereastră de oportunitate istorică, probabil ultima pentru ea. Istoria va reține că România a făcut tot ce se putea face și s-a abținut de la păcatul de a forța mâna moldovenilor spre unire. Tot istoria va reține însă că Moldova nu a făcut pasul decisiv ce se aștepta de la ea și pe care doar ea îl putea face.

Din perspectiva noastră, după 30 de ani de sprijin acordat Moldovei, România nu se mai poate mulțumi doar cu o unire prin integrarea Moldovei în UE (integrare posibilă dar deloc sigură). Unii cred că această ,,unire soft” ar fi de natură să evite un conflict deschis al Moldovei cu Rusia. A crede însă că Rusia va sta liniștită privind cum Moldova îi scapă din gheare prin integrarea în NATO și UE mi se pare o mare greșeală de judecată. Rusia, pe modelul Ucraina, va face tot posibilul să creeze un nou conflict care să dinamiteze pentru decenii șansele Moldovei de a intra în NATO și UE. Din această perspectivă, o unire rapidă și surprinzătoare ar avea mai multe șanse să  pună Rusia în fața faptului împlinit. Astfel, odată unită cu România Moldova ar fi parte integrantă a NATO și UE, deci, cel puțin teoretic, scăpată de Rusia. Sună riscant, dar este doar marginal mai riscant față de varianta ,,unirii prin integrare”, integrare care, de fapt, nici nu este garantată Moldovei.

Desigur, o unire presupune curaj, determinare, viziune și voință politică și, mai ales, o dorință clară a moldovenilor, în marea lor majoritate, de a se uni cu România. Același lucru este valabil și pentru cetățenii României. Fără această voință populară covârșitor exprimată la un referendum pe ambele maluri ale Prutului nu poate exista unire. Ori aici cred că este secretul relației noastre cu Moldova și cheia unei eventuale uniri. Până la urmă, vor sau nu moldovenii să se unească cu România? Se pare că populația din Moldova dorește doar o integrare în UE și NATO, din rațiuni de siguranță economică și securitate, dar nu este clar dacă se dorește și o unire cu România. De fapt, dacă este să fim sinceri, până și integrarea asta în UE și NATO este dorită doar de acea partea a populației deja  ,,ocidentalizată” pe când partea de populație rusofonă/rusofilă nici măcar nu ia în calcul integrarea europeană darmite unirea cu România. Deși au fost prezentate ca un succes al ,,partidei occidentale”, cifrele alegerilor recente ne pot înșela de vreme ce avem doar 52% prezență la vot și doar o jumătate din această jumătate este clar pro occidentală și deci, eventual, pentru unire.

Mie îmi pare că Moldova a intuit că unirea și România reprezintă un capitol depășit în dezvoltarea sa, că România a fost la vremea ei un motor de sprijin și creștere dar că, de aici înainte, trebuie ca remorca numită Republica Moldova să se agațe direct la tractorul numit UE. În fața acestei constatări, inevitabil, începi să pui la îndoială sinceritatea idilei ce s-a jucat între cele două țări și popoare în ultimii 30 de ani. Din păcate, începi să crezi că au fost uitate eforturile pe care România le-a făcut în aceste decenii, chiar în contextul unei Rusii belicoase. Nici în România nu mai este cert dacă populația, și așa afectată de tot felul de greutăți economice, mai dorește unirea cu Moldova și susținerea costurilor economice și potențial militare ale unei uniri.

Genul acesta de discuții, deși par delicate, nu trebuie evitate și nu trebuie condamnate deoarece ele nu reprezintă o punere la îndoială a relației noastre, o abordare ,,trumpistă” de tip ,,România First” sau o dezangajare a sprijinului românesc ci doar un exercițiu de sinceritate absolut vital pentru calibrarea exactă a atitudinii României în chestiune. Este posibil ca astfel să descoperim lucruri care nu o să ne placă? Absolut! Este posibil să descoperim că nu ne mai dorim unirea (pe un mal sau altul al Prutului sau pe ambele), că de fapt vrem ca drumurile noastre să rămână strict paralele în UE și NATO. Din contra, putem ajunge la concluzia că nu mai putem amâna unirea și că trebuie să o facem acum. De asemenea, este posibil ca noi românii să descoperim că, în contextul economic și strategic actual, nu ne mai permitem sau nu mai este în interesul nostru să sprijinim Moldova cu aceeași intensitate ca în ultimele trei decenii, mai ales în lipsa unui angajament clar pentru unire din partea lor. La urma urmei, brânza este pe bani și între frați darmite între vecini, căci asta pare că am devenit între timp. Pentru mine este clar că lucrurile s-au schimbat și că energia sinceră și pozitivă care anima în anii 90 relația firească de frăție a dispărut lăsând loc unei relații interesate, strict instituționale și reci. Poate că subiectul unirii nu este altceva decât un alt caz de ,,boală lungă, moarte sigură”. În orice caz, ar trebui să discutăm public și deschis chestiunile de mai sus și nu doar să ne mulțumim a merge, din inerție, pe un drum despre care nu știm exact unde duce sau cine îl deschide pentru noi și din ce motive.