« Uvar » de Mihail Sadoveanu, o carte de leac în căsnicie

            Cum face un străin să fie pătruns de cultura românească și despre predispoziția către o permanentă evaluare a sinelui în raport cu celălalt. Personajul lui Uvar nu e doar un biet iacut din Siberia catapultat în sat la Roznov pe malul Bistriței, în județul Neamț, dintr-o pură imaginație scriitoricească. Uvar este exemplul perfect al insului evoluat și o mărturie lingvistică a unei culturi primitive din Siberia orientală care a stat la baza romanului lui Mihail Sadoveanu. Mă folosesc de scriitor pentru potențialul de studiu antropologic sau management intercultural.

Uvar este construit cu o predispoziție pentru cunoașterea culturală, cu o forță de exemplificare la fiecare dintre cele trei nivele: stereotipurile sau observarea unor elemente de suprafață; cunoașterea credințelor și valorilor unei culturi; și interpretarea modului de funcționare a acelei culturi, ultima etapă fiind subtilă și greu de pătruns.[i] Din start, el nu este atins de vreun șablon despre noi, căci nu are timp să plece urechea la ce spune lumea sau să și-l fabrice singur, nevoit fiind să privească atent și să înregistreze detalii chiar din prima noapte când ajunge în curtea bătrânilor de la Roznov. Treptat, apar noi elemente pe care le pipăie cumva, simțindu-le din interior. „Începu a se auzi melodios toaca bisericii. Uvar ascultă cu luare-aminte”, iar pe obrazul lui apare o lumină și un zâmbet. Este mirat dar atent la rânduielile noastre de înmormântare, iar în altă parte, „nu se știe cum, privind la oaspeți, servitorul înțelesese că unul dintre ei e feciorul stăpânilor.” Apoi ia contact mai bine cu valorile culturale ale românilor din zonă, se îmbracă cu straie moldovenești, învață cântece de petrecere și intră și el în rândul oamenilor. „L-am învățat Tatăl-nostru și face cruce”, spune mândru dascălul Melinte. Mai mult, e interesant cum îl stimulează și pe Doctorul Melinte fiul, intelectual cu studii la Berlin și poziție academică la Universitatea din Iași, la o reconsiderare a propriei vieți, atinsă într-una din dimensiunile ei de bază – starea conjugală.

„Nu-i destulă inteligența. Trebuie o intuiție deosebită.”

În finalul romanului, Uvar devine Ion, cu poziție de laborant pe lângă Profesor, mândru mai ales de locul găsit în inima unei văduve din sat, adaptat și perfect integrat noului cadru de viață din comunitatea românească a satului moldovenesc. Și Eufrosina se transformă în ochii soțului ei. Deșteptat prin contactul cu „străinul”, Profesorul își salvează nu doar economiile de pagubele ruperii unui contract social de tip „căsătorie bună”, inițiat deci de conveniență, ci mai mult, el ajunge să se îndrăgostească de-a binelea și pentru întâia oară de soția sa, rebotezată acum în cadrul intim pe numele-i de alint, Fina.

În lumea de azi, citirea romanului lui Sadoveanu are potențial de concurență serioasă vizitelor la cabinetul de consiliere conjugală, la psiholog sau reuniunilor clubului de prietene mobilizate, gata de intervenție la orice oră, hrănindu-se cu administrarea sfaturilor „binevoitoare” în crizele din căsnicia altora. Bărbatul nu se văicărește, de cele mai multe ori e pierdut într-o stare de anestezie socială în caz de impas, dezorientat și retras față de familia sa, poate mai ales dacă aceasta e compusă dintr-un tată dascăl la biserică și cărturar vechi, și o mamă îngăduitoare ca mătușa Verona. În general, sunt inutile polemicile și căutarea vinovatului în destrămarea unei căsnicii. Profesorul Melinte îl ia cu el pe însuși Sadoveanu în aventura laboratorului de cercetare a faunei și florei de la Pârăul Negru – deghizat în refugiu conjugal – scriitorul fiind prezent cu orientarea și susținerea morală a soțului, de multe ori fermă și fără ocolișuri verbale, venite prin gura prietenului Anton Rohalschi, un inginer rus.

„Viața noastră e alcătuită din compromisuri, iubite Iacob Ioanovici; din compromisuri, armistiții și necontenite încercări de a-i da un sens și a-i atribui un scop.”

Să nu uit și de lada de cărți, adevărata călăuză cu întrebări și răspunsuri la nevoie. Și femeia este una evoluată și calculată, știe când să tacă, comunică subtil la nivelul privirii, chestionând direct la rândul ei anumite aspecte ale biografiei personale, declarându-și singurătatea resimțită în cuplu adeseori, ba chiar cerându-i iertare soțului. Sadoveanu e nepărtinitor, fără urmă de misoginism, dimpotrivă, o plasează pe „doamna Melinte” în rândul acelor femei care își pot ține singure destinul sub control, cu detașarea „reginei ceaiurilor de la ora cinci”.

Romanul Uvar, apărut la editura Cartea Românească în 1932, e mai modern ca oricând. În contextul unor noi rute comerciale, descrierile de tundră din nord-estul Siberiei și ale călătoriilor bătrânului iacut însărcinat cu strângerea impozitului rusesc – iassak, încasat preponderent în natură, sub forma pieilor și blănurilor din rândul unei largi populații, între Gigansc și Iacuțc, de la marea de gheață și până la marea Ocoțc din coasta Pacificului – incită prin exotismul peisajelor și descrierea unor personaje nemaintâlnite. Lectura merită a fi însoțită de harta lumii pentru a constata că toate aceste așezări și reliefuri există cu adevărat în Iacuția, astăzi republica Sakha, un ținut traversat de fluviul Lena a cărui curs se varsă în Oceanul Arctic.[ii] Trecând pe malul râurilor Aldan și Uciur, afluenți ai Lenei, redau peisajul aici; într-o primă fază ai putea cădea ușor pradă unei visări și nedumeriri privind noul cadru ireal, așteptând de fapt încleștarea dintre soți, și nu tragerea de învățăminte din lectura unei cărți vechi despre care nu se știe mai nimic în roman.

„În calea aceasta nevoioasă, ne opream uneori sub înălțimi care ne înfățișau minunate priveliști. Apele adunate sus, pe plaiu, rupseseră închisoarea sloiurilor și, curgând pe treptele râpei, înghețaseră. Când lumina soarelui de primăvară bătea către asfințit, prefăcea luciul ghețarului în mii de curcubeie și roiuri de pietre scumpe. Subt râpă, fluviul curgea în puhoiu repede, care nu îngheța niciodată.”

Câteva pagini mai târziu, iacutul cel bătrân traversează munții Giungiur, cunoscuți sub numele de Iablonoi sau „spinarea Siberiei”, aflați la sud de lacul Baikal. E inutil să adaug forța de sugestie a lui Sadoveanu, fără ca el să fi călătorit vreodată în acele locuri îndepărtate.

„Ne împresura un frig aspru. Aerul curat, fără țânțari și viespi. Mi s-a părut că se sleiește sângele în mine cât am stat sus, vreme de două ceasuri, ca să hodinim caii. Munții mari pe care-i străbătusem mi se păreau niște dealuri mărunte de-acolo de subt cer. De pe amândouă costișele curgeau spre văi ape argintii în salturi. Nourii, lunecând ca niște neguri, treceau peste pisc și atârnau pe prăpăstii.”

Lectura lui Sadoveanu se cere a fi reluată. Revenind la capitolul din roman dedicat inaugurării casei Profesorului Melinte de la Pârâul Negru, notez nu doar data lecturii poveștii iacutului, dar și singurul indiciu, sub forma unei dedicații, care îmi va fi confirmat mai târziu sursa de inspirație în scrierea acestui roman. La sfatul insistent al prietenului său rus, Profesorul Melinte citește cartea bătrânului iacut în data de 21 noiembrie 1921. Fiind vorba de mai bine de zece ani înaintea publicării romanului, nu mă miră ideea rutinei din procesul de creație sadoveniană, știam de preocuparea sa constantă pentru cercetare și documentare de-alungul timpului, înainte de scrierea efectivă a romanelor, executate e drept, rapid, de multe ori în mai puțin de o lună – ba chiar două săptămâni în cazul acestui roman – sub presiunea insistențelor editoriale. Însă subiectul cărților fusese deja macerat în mintea scriitorului demult și poate că aștepta doar trecerea pragului povestirilor din tinerețe pentru a i se da forma stilistică definitivă în doar câteva săptămâni. E un mod de lucru și o încredere instinctivă într-o idee de urmat, în defavoarea altora poate pierdute printre sutele și miile de lecturi de-alungul vremii.

Cum a ajuns Mihail Sadoveanu să fie interesat de citirea primei gramatici a limbii sakha – înrudită cu limba turcă și având influențe mongole, fiind vorbită în Siberia orientală – vă voi spune îndată. În roman, precizarea este clară și duce la cartea lingvistului Otto Nicolaus von Böhtlingk (1815 – 1904) , născut la Sankt Petersburg, autorul cărții Despre limba iakuților, apărută în 1851.

„Grațioase Otto Nicolaievici Boehtingk, își începea Uvar bătrânul dedicația, și umbra lui se prelinse pe fereastră, din viscol, și veni să se așeze în tăcere în preajma profesorului; îndeletnicindu-se cu studiul limbilor feluritelor seminții, ai venit la mine în luna lui martie 1847 și, arătându-mi că ai dori să scrii ceva despre idiomul Iacuților, mi-ai cerut să-ți alcătuiesc un memoriu despre viața mea și despre acest popor.”

O doctorandă în antrolopologie, originară din Africa de Sud, avea să-mi aducă detalii noi privind povestea de la care a pornit Sadoveanu. [iii] Uvar a fost un cazac, pe numele său real Afanasi Iakovlevici Uvarovski, autorul unor memorii (Amintiri, ed. Bichik, rus., republ. 2003), născut și crescut în Žigansk (Gigansc), în apropiere de Iacuțc. Povestea lui Uvar este de fapt primul text găsit în limba sakha, exploatat apoi de către lingvistul rus în lucrarea Despre limba iacuților. Sigur nu aș fi mers așa departe dacă aveam din start volumul Operelor lui Sadoveanu, al XXI-lea și penultimul din seria dedicată scriitorului, apărute între 1954 și 1970. Cum hazardul nu există, idee prezentă și în roman, aveam să primesc în seara descoperilor de mai sus cele două pagini cu notele de la sfârșitul volumului de Opere, pentru mine cu o valoare documentară de care nu m-aș mai putea lipsi după citirea oricărui alt roman de Sadoveanu.

„Hazardul nu-i decât o ordine inexorabilă a cauzelor și a efectelor. Noi putem privi cu ochi holbați rezultatele, având aerul că nu înțelegem nimic și chiar refuzând a înțelege ceva, însă totul se produce cu rânduială, declanșate de un factor inițial. Legăturile ne scapă, asta nu înseamnă că nu există.” (M. Sadoveanu, Uvar)

Notele Profirei Sadoveanu vin în sprijinul celor de mai sus, arătând în plus că doctorul din roman a existat cu adevărat, în persoana lui I.I. Mironescu (1883 – 1939). Avea o clinică de dermatologie, preda la Universitatea din Iași și a înființat un sanatoriu la Tazlău pentru „…reconfortarea persoanelor cu surmenare fizică sau morală” pe care l-a vizitat și Sadoveanu, Topârceanu, Otilia Cazimir, Panait Istrate și Garabet Ibrăileanu. Și rusul din roman e un personaj real, creat după un sobar pasionat de vânătoare, venit în casa din Copou a scriitorului să le repare instalația de căldură („Casa cu turn”, Aleea Mihail Sadoveanu nr. 12, Iaşi).

Cât despre interesul lui Sadoveanu pentru iacuți, fiica scriitorului notează că acesta avea obiceiul să cumpere volume întregi din colecția Le tour du monde, de la anticăria și librăria Baraș.

„… tata făcea stranii călătorii peste tot globul pământesc, stând pe divanul lui cu scoarțe basarabenești, la lumina discretă a lămpii lui de căpătâi. Citea, citea și-apoi, ridicându-și ochelarii pe frunte, rămânea cu ochii pierduți în necunoscute și depărtate locuri… Așa a intrat Uvar – iacutul scund cu ochii oblici – în viața lui.” (Profira Sadoveanu, Note, Opere vol. 21, ed. Minerva, 1970)

Le tour du monde a fost o publicație săptămânală cu scrieri de călătorie, scoasă între 1860 și 1914. [iv] Am găsit cele două numere ale revistei citite de Sadoveanu. Printre desenele și hărțile creionate cu grijă, se află textul complet al călătoriei lui Uvarovski care a avut loc între 1830 și 1839, înainte de a se întoarce definitiv la Sankt Petersburg și a-i dedica acele rânduri lingvistului Böhtlingk, cel care îl motivase la o asemenea scriere „inutilă”, cum o caracteriza Uvarovski, convins fiind că acolo se va opri și interesul pentru studiul acestei culturi.

„Cartea” din romanul lui Sadoveanu are acum referința exactă, pasaje întregi din Amintirile lui Uvarovski au fost traduse din franceză, stilizate apoi de scriitor și au rămas până astăzi unica traducere în limba română a acestor memorii de călătorie, scrise initial în limba sakha și traduse apoi în rusește. Chiar și doctoranda din Africa de Sud mărturisea în lucrarea sa că nu a citit în întregime cartea lui Uvarovski. Încă o dată, studiul lui Sadoveanu se dovește a fi extrem de interesant și în cadrul cursurilor de antropologie și management intercultural, alături de valoarea lor literară. Despre poporul iacut, redau aici pasaje din Memoriile apărute în revista Le tour du monde.

„Le peuple yakoute est le seul qui donne à boire et à manger pour rien aux voyageurs; et c’est en quoi la bonté des Yakoutes se manifeste clairement. […] ils honorent leurs vieillards, suivent leurs conseils et professent que c’est une injustice ou un péché de les offenser ou de les irriter. Le Yakoute n’a pas d’égal pour la patience à supporter le besoin; ce n’est rien pour lui que de travailler trois ou quatre jours sans rien manger. […] Tous les peuples sont sujets à la colère; elle n’est pas étrangère aux Yakoutes, mais ils oublient facilement les griefs qu’ils ont contre quelqu’un, pourvu que celui-ci reconnaisse ses torts et s’avoue coupable. […] Ils ont beaucoup de goût et d’aptitude pour le commerce, et savent si bien faire valoir la forme et la couleur de la peau de renard ou de zibeline, qu’ils en tirent un prix élevé. […] Parmi les femmes yakoutes, il y en a beaucoup qui ont un joli visage; elles ont plus propres que les hommes ; comme tout leur sexe, elles aiment les parures et les beaux atours. La nature ne les a pas dépourvues de charme. Elles dissimulent leur inclination pour tout autre que leur mari, et elles ont à cœur de conserver leur réputation intacte.”[v] (Uvarovski, trad. E. Beauvois)

Cunoașterea interculturală este definitivă atunci când există o formă de reconsiderare a propriilor valori, condiționată de o anumită flexibiliate a gândirii și de o deschidere pentru dobândirea a noi cunoștințe venite din contactul cu celălalt. Unele culturi sunt predispuse mai mult decât altele la cunoașterea vieții în profunzime.

„Numai noi (rușii) […] putem prețui cu adevărat această clipă trecătoare, acest fulger între două veșnicii.”

„Eu aș pune pe toți miliardarii americani, și pe toți lorzii care se plictisesc să taie cinci ani sare în ocnă. După aceea, le-aș da drumul, ca să vie să-mi mulțumească cu recunoștință.”

Cultura ține de un proces permanent de îmbogățire atâta timp cât individul își manifestă interesul pentru a studia o altă filosofie de viață, oricât de îndepărtată ar fi aceea, fără rigiditatea și atitudinea unui om deja pregătit sau cu idei preconcepute. În cazul romanului, fiind vorba de o cultură primitivă, schimbul are un impact mai mare, zdruncinând de-a binelea structura inițială a persoanei.

„… profesorul Iacob se străduia să sondeze ici și colo această picătură de infinit, având deșertăciunea să creadă că poate explica și înțelege ceva.”

Nu știu dacă pentru Sadoveanu a fost un prilej de introspecție în ceea ce privește starea menajului său, dar cu siguranță el și-a purtat protagonistul printr-un proces total de cunoaștere în urma contactului cu iacutul Uvar și cu inginerul rus, atribuindu-i o formă de îngăduință, debarasându-l de propriul ego și arâtându-i că se poate clădi în doi, fiecare păstrându-și universul și preocupările sale, atingând astfel misterul reușitei în cuplu.

(Montricher & Bougy-Villars, 12 ianuarie 2026)

 [i] Vezi studiul S. Schneider, Managing across cultures, Pearson Education, 2003.

[ii] Pentru o hartă pe urmele bâtrânului iacut, https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/Carte-Sakha.png

[iii] Brigitte Pakendorf, Contact in the prehistory of the Sakha (Yakuts): Linguistic and genetic perspective, publ. by LOT, 2007, https://www.lotpublications.nl/Documents/170_fulltext.pdf

[iv] Voyage au pays des Yakoutes (Russie asiatique) par Ouvarovski (1830-1839), Le tour du monde, nouveau journal des voyages, nr. 37 &  38, 1860 https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k34377z/f164.item.r=yakoutes vezi pag. 160.

[v] Poporul iakut este singurul care oferă gratuit mâncare și băutură călătorilor; așa se manifestă în mod clar bunătatea iakuților. […] își onorează bătrânii, le urmează sfaturile și mărturisesc că este o nedreptate sau un păcat să-i jignești sau să-i mânii. Iakutul nu are egal în răbdarea sa în a îndura nevoile; nu înseamnă nimic pentru el să muncească trei sau patru zile fără să mănânce. […] Toate popoarele sunt supuse mâniei; aceasta nu este străină iakuților, dar ei uită ușor nemulțumirile pe care le au împotriva cuiva, cu condiția ca acea persoană să își recunoască greșeala și vina. […] Au un gust și o aptitudine deosebite pentru comerț și știu atât de bine cum să pună în valoare forma și culoarea blănurilor de vulpe sau de zibelină, încât obțin un preț mare pentru ele. […] Printre femeile iakute, multe au fețe frumoase; sunt mai curate decât bărbații; ca toate femeile, iubesc podoabele și ținutele frumoase. Natura nu le-a lipsit de farmec. Își ascund înclinațiile pentru oricine altcineva decât pentru soții lor și au grijă să-și mențină reputația impecabilă. Traducere liberă, AP.