Viaţa Mafiei bate filmul

Zicala cultă Viaţa bate filmul e cum nu se poate mai potrivită în cazul Mafiei.
Cel puţin aşa înţeleg din Istoria Mafiei, carte de popularizare a sălbăticiei mafiote, dacă popularizare ar putea fi în astfel de caz, iscălită de Giorgio Vergulini.

Reglările de conturi întrec în violenţă peliculele lui Scorsese, acuzate de a fi promovat oribilul pe marile ecrane.
Tomasso Buscetta, celebrul pocăit din Marele Proces de la Palermo, se decide să dea în gît organizaţia după ce află că fii săi, Antonio şi Benedetto, soţul fiicei sale, Felicia, fratele Vicenzo, verii, nepoţii şi prietenii au fost masacraţi în reglările de conturi declanşate de clanul Corleonezilor.

În bătălia Cosei Nostra americane pentru teritoriile crimei organizate, asasinatul cu sînge rece nu cunoaşte limite. O dată decis ca un rival să fie lichidat, întreaga energie a unui clan se pune în mişcare. La rîndu-i, cel vizat îşi mobilizează oamenii, banii şi isteţimea pentru a se apăra. Dar şi pentru a ataca, la rîndu-i. Atingerea ţintei convoacă mijloace dintre cele mai sofisticate.
Simpla transcriere cinematografică a unora ar fi de-ajuns pentru a birui fantezia celor mai năstruşnici scenarişti.

Ales în 1931 primarul oraşului Chicago, Anton I. Cermak intră în conflict cu Al Capone. Jucând teatrul demnitarului decis să distrugă Mafia, primarul plănuia să ia el locul lui Al Capone. În doar doi ani, sute de gangsteri din clanul Marelui Boss au fost lichidaţi pe străzile Chicago-ului.

Cum i s-a venit de hac primarului duşman?
Preşedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, decis să juguleze Mafia, se opreşte, în cadrul unui turneu din 1933, la Miami, în parcul Biscayne.
Întrunire publică, vegheată de forţele federale.

Anton I. Cermak evita să apară în public de când Mafia pusese preţ pe capul său.
De data asta însă, a acceptat să urce pe scenă alături de preşedinte:

1. nu-şi putea permite electoral să n-o facă;
2. ştia că preşedintele e straşnic păzit de agenţii lui Secret Service;
3. credea că Mafia nu va avea curajul să lovească în împrejurări de un asemenea risc.

Numai că Mafia a lovit!
Tocmai când primarul îi ura lui Roosevelt bun sosit, din mulţime au pornit focuri de armă.
Preşedintele a fost salvat de un agent, care l-a trîntit la pămînt. Procurorul şef a murit pe loc. Şase persoane din jurul lui Roosevelt au fost rănite grav. Printre care şi Anton Cermak, care a murit la spital.

A fost prins imediat un anume Giuseppi Zangara, avînd asupra sa o puşcă automată, calibrul 32, care s-a declarat pe loc autorul atentatului.
A fost condamnat la scaunul electric.

Ulterior, adevărul a ieşit la iveală.
Anton I. Cermak fusese împuşcat cu o armă de un alt calibru: 45.
Al Capone pusese la cale o diversiune.

Giuseppi Zangara trăsese în cei din anturajul lui Roosevelt. Simultan, un necunoscut îl ţintise pe Anton I. Cermak.
Giorgio Vergulini spune că o diversiune identică a fost folosită, 30 de ani mai târziu, la 22 noiembrie 1963, pentru asasinarea lui Kennedy.

De acord în privinţa identităţii.
Nu sînt sigur că asta înseamnă asasinarea lui Kennedy de către Mafia, cum se îndîrjeşte să ne convingă autorul.
La o asemenea şmecherie s-ar fi gîndit şi scenaristul unui film de suspans.

Un alt mafiot, Lucky Luciano (cel la care au apelat americanii pentru debarcarea în Sicilia) şi-a lichidat Bossul, Giuseppe Masseria printr-un vicleşug şi el demn de invidiat de un regizor de filme violente.

Lucky Luciano l-a invitat la o masă la restaurantul italian „Nueva Villa Tammaro”, unde se dădeau cele mai bune spaghete din New York.
Joe the Boss – cum i se spunea lui Giuseppe Masseria – a venit atras de propunerea unui plan de lichidare a rivalului său Salvadore Maranzano.

Ca şi în filmele despre Mafia, Lucky Luciano, locotent al lui Massaria, se decisese să-şi trădeze şeful. Calculase că în confruntarea dintre Massaria şi Maranzano – soldată cu sute de morţi în New York – va cîştiga ultimul.

Cei doi s-au aşezat la masă. Singuri. Puţin mai încolo, la o masă de lîngă intrare au luat loc cei trei pistolari ai lui Massaria.
După trei ore de halit – Massaria era un mare mîncău – Luciano s-a scuzat că vrea să meargă la W.C. Nu înainte de a observa că – potrivit planului întocmit cu Salvatore Maranzano – la masa vecină cu a celor trei pistolari s-au aşezat alţi patru bărbaţi.

Când Luciano a intrat în W.C., cei patru s-au ridicat brusc şi au înfipt pistoalele în spatele celor trei apărători ai lui Massaria.
De îndată, alţi patru killeri au dat buzna în local, ciuruindu-l pe Boss şi pe cei trei pistolari.

Ce-a urmat?
Răspunsul ni l-ar putea da filmul şi nu viaţa.
Salvatore Maranzano a ajuns Naşul Mafiei New Yorkeze.
După ce a împărţit oraşul în cinci zone, conduse de naşi subalterni, l-a proclamat pe Luciano adjunctul său.

Lucky Luciano socoteşte că poate demola şi acest nou Boss.
Păstrîndu-se într-o linguşeală eclatantă, ţese un plan de atac. Sesizat, Maranzano comandă asasinarea. Luciano scapă din toate atentatele.
După care dă lovitura.
Ca-n filme!
Sau, mă rog, ca-n viaţă!

Salvatore Maranzano îşi luase măsuri extraordinare de protecţie.
Era nevoie de un vicleşug neobişnuit pentru a-l răpune.
Scrie Giorgio Vergulini:

„Aşa că, la 10 septembrie 1931, patru bărbaţi elegant îmbrăcaţi, s-au prezentat la birourile lui Salvatore Maranzano, din Park Avenue 230, legitimîndu-se ca revizori ai Ministerului de Finanţe. Gorile bossului, care inspectau italienii, au rămas împietrite, văzînd că necunoscuţii aveau fizionomii de evrei. Ceea ce le-a fost fatal, deoarece aceştia erau oamenii lui Meyer Lansky, trimişi să-l ucidă pe Maranzano. Totul s-a petrecut fulgerător. Cele patru gorile au căzut răpuse de gloanţe, acelaşi sfîrşit avîndu-l şi marele boss. Era ora 14,45.
Din acea clipă, drumul spre şefia mafiotă era deschis pentru Lucky Luciano”.

S-au inspirat filmele din astfel de întîmplări reale? Sau, dimpotrivă, Mafia a văzut prea multe filme?
Sursa de inspiraţie e alta.
Şi filmele şi Mafia s-au inspirat din viaţă.