Viaţa nouă vine în sat cu GAZ-ul

Literatura consacrată colectivizării din perioada 1947-1953, dar şi cea din anii ulteriori, aplică din plin o schemă arhicunoscută.
În toate prozele, începînd cu Desfăşurarea lui Marin Preda şi terminînd cu Cuscrii lui Alecu Ivan Ghilia, satul e prezentat într-o stare de împietrire. Pe drumul către sat vine însă activistul de partid, plecat de la oraş pentru a-i convinge pe ţărănoii grei de cap să-şi dea pămîntul la colectiv.

Înfiinţarea GAC din Nopţile din iunie de Petru Dumitriu beneficiază de prezenţa unor activişti din afara satului: doi activişti ai CC al PMR şi secretarul Comitetului de Partid al plasei Vladomira. Că acţiunea e provocată din exteriorul satului, sat văzut ca o lume închisă şi înapoiată, se desprinde din primele pagini ale nuvelei. Ele surprind cîţiva ţărani trudind pe ogor şi aşteptînd sosirea maşinii în care se află cei trimişi de oraş să înfiinţeze GAC-ul. Ţăranca săracă, Maria lui Cebuc, vede astfel apariţia maşinii pe şosea:

„Dar era o nădejde. Una singură, şi cînd se gîndea la ea Maria lui Cebuc simţea o căldură cum i se urcă în piept, în gîtlej. Bine. Să aşteptăm, să vedem. Poate, – poate că e adevărat. Aştepta, să vadă. Atunci, în amurg, crescuse, se apropiase norul de praf, trecuse o maşină vopsită verzui, una din miile de maşini pe care le-a semănat războiul pe şoselele tuturor ţărilor, maşini făcute pentru război, dar întrebuinţate în aceste părţi ale lumii pentru pace. O cunoştea Maria lui Cebuc: maşina Comitetului de Plasă al Partidului. Vasăzică, într-adevăr, avea să se întîmple. Avea să fie cum fusese vorba atîta printre cei ca Maria lui Cebuc, care nu se ajutau între ei, că nu mai aveau din ce, cei mai de pe urmă din sat, cei care aproape că nu erau în rînd cu oamenii, cei cu totul dezbrăcaţi şi desculţi“. (Petru Dumitriu, Nopţile din iunie, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii  Scriitorilor din RPR, Bucureşti, 1950, pag. 16).

Noua viaţă intră în sat cu maşina şi în poemul La frasinii de la răscruce de A. E. Baconski.
Într-o dimineaţă, în sat apare o maşină.
O observă Zoe, fata chiaburului Mureşanu, care i-o semnalează tatălui:

„Dimineaţă. Ce frumoasă zi!
Soarele la orizont s-arată.
În cerdac la Mureşan ieşi
Zoe, fiica lui cea mult umblată.

Dar deodată zgomot pe şosea;
Parcă se şi vede o maşină.
Din ceardacu-i, Zoe, cu privirea,
Se întreabă: «Cine-o fi să vină?»

Şi îndată strigă la chiabur:
— «Hai încoace, repede, tătică.»
Iar maşina trece şi în jur
Nori de praf, alene, se ridică.

«Cine-o fi aşa de dimineaţă?»
Mureşan se-ntreabă-nveninat.
Iar în ochi, ca o perdea de ceaţă,
Frica lui şi ura s-au lăsat.“ (A. E. Baconski, La frasinii de la răscruce, în volumul Poezii, ESPLA, 1950, pag. 9-10)

Ca orice duşman de clasă din literatura perioadei, chiaburul are instinctul primejdiei întruchipate de noile vremuri. Deşi nu vede călătorul din maşină, el simte imediat că-i un reprezentant al regimului de democraţie populară.

Chiar dacă în romanele din anii proletcultismului n-au fost înfăţişate abuzurile acestor activişti, chestiunea apărînd mai tîrziu, în proza căreia i s-a mai zis şi a „obsedantului deceniu“, totuşi, chiar şi în anii stalinismului, această venire din afară a activistului de partid sugerează că procesul de colectivizare a fost adus în satul românesc din exterior.

E unul din exemplele date în Istoria literaturii proletcultiste, pe cale de-a fi dată la tipar, dezvăluiri ale adevăratei realități pe care le fac scriitorii din vremea respectivă, nu de puține ori fără să vrea.

*

Scriam pe 19 octombrie 2014. Cît de tare sunt implicați ofițerii SIE în Mafia retrocedărilor?

E deja o axiomă că-n spatele celor care au pretins retrocedări și au primit sunt mulți moștenitori de mîna a paișpea din străinătate. Că fiul sau, hai, nepotul unui bogătaș interbelic din Australia sau din Brazilia a citit despre generozitatea numită restitutio in integrum și și-a amintit că tatăl sau bunicul a avut niște munți și un rîu în proprietate, parcă mai e de înțeles. Dar că un strănepot de verișoară din Honolulu, neștiind românește, s-a grăbit să ceară retrocedarea unor clădiri din centrul Bucureștilor, de cele mai multe ori fără să apară prin Capitală, asta deja începe să devină suspect. Suspect, deoarece mai mult ca sigur cineva a bătut la ușa strănepotului și l-a informat c-ar putea pune mîna pe ditamai clădirea din București sau pe o sumă de bani corespunzătoare. Și cine să se ocupe de afacerea asta? întreabă cel din Australia sau din Brazilia, că eu nu n-am timp să vin la București. Nu-i nimic, i se răspunde de cel care a bătut la ușă, ne ocupăm noi. Cine să știe atît de bine neamurile mai mult sau mai puțin depărtate de peste hotare ale celor care au răposat în România? Păi cine altcineva decît unul de la SIE, serviciul care lucrează peste hotare, moștenitorul arhivei DIE, Securitatea externă, care-i fila pe românii din străinătate! Dacă aș fi director de gazetă, aș declanșa o investigație menită a descoperi cum au aflat unii urmașii de peste hotare că au și pot revendica o avere în România, cine i-a ajutat să recupereze averea pretinsă și cu cît s-a pricopsit binevoitorul din afacerea asta. Sunt sigur că aș da de un ofițer SIE. Cu ce altceva să se ocupe un ofițer SIE?