Viitorul ca întuneric absolut

Unui producător britanic i-a trecut prin cap să realizeze o serie de filme documentare dedicate evenimentelor care au marcat destinul unui an. Comentate cu o voce bubuitoare, uşor bombastică, secvenţele au fost puse cap la cap după principiul dinamicii în diversitate.

1989 se încheie cu istoricul moment al căderii Zidului berlinez. Imaginile sînt selectate pentru a oferi puternica impresie de sărbătoare istorică. Mulţimea trecînd prin Poarta Brandenburg, nemţi din Vest şi din Est îmbrăţişîndu-se şi pupîndu-se, arteziene ţîşnind din sticlele de şampanie. Totul pe un fundal sonor exaltant, dat de Oda Bucuriei a lui Beethoven. Drăceasca maşinărie care e montajul video îşi spune cuvîntul. Pus în finalul casetei, momentul se răsfrînge nu numai asupra lui 1989, dar şi asupra deceniilor care vor urma. Sedus de imaginile festiviste, de solemnitatea Odei, rămîi convins pînă la lacrimi că unificarea Germaniei a fost unul dintre marile momente benefice ale Istoriei şi că, drept consecinţă logică, vor urma decenii, secole de fericire generală. Aşa ne apare nouă, celor de azi, unificarea Germaniei. Aşa ni se înfăţişează, sub acelaşi semn al bucuriei sufocante, alte şi alte momente din ultimii ani: prăbuşirea comunismului, destrămarea URSS, modernizarea Chinei. Pe plan intern, ne apar pozitive în exces: decembrie 1989, noiembrie 1996, decembrie 2004.

Peste această percepţie vine să ne răstoarne în cap o cisternă de apă rece ca gheaţa Paul-Marie de La Gorce, autorul cărţii Ultimul imperiu, apărute în 1997 la Editura Bernard Grasset.
Referindu-se la entuziasmul stîrnit în Europa şi în lume de anul 1989, autorul îşi îngăduie un avertisment:

Potoliţi-vă!
Vedeţi acum în aceste evenimente doar latura lor fericită. Cine ne garantează însă că în adîncurile lor nu stă sămînţa unor catastrofe viitoare? Peste ani, cînd ele vor naşte năpîrci, le vom privi de pe alte poziţii.

Nu de altceva, dar aşa cum însuşi autorul ţine să ne reamintească, au mai fost asemenea momente în trecut. Momente care li s-au părut celor fixaţi în prezentul de atunci un carnaval al Istoriei. Pentru ca, după cîţiva ani sau cîteva decenii, urmaşii lor, trăitori ai unor catastrofe, să-şi dea seama că acele atît de cîntate evenimente au fost punctele de plecare ale unor mari nenorociri.

Notează Paul-Marie de La Gorce:

„În momentul în care generaţia mea se dispersează, se stinge şi moare la rîndul ei, cred că trebuie să tragem din aventura noastră şi din Istoria pe care am învăţat-o o lecţie foarte simplă: că nu ştim aproape nimic. Nu ştim nimic despre consecinţele pe care le au, mai devreme sau mai tîrziu, actele noastre, despre urmările îndepărtate a ceea ce întreprindem, despre bătaia reală în timp a iniţiativelor noastre. Am fi trebuit să înţelegem acest lucru de mult. Entuziasmul primelor zile ale Revoluţiei franceze, proclamarea drepturilor omului, abolirea privilegiilor, instaurarea tuturor libertăţilor au condus în scurt timp la masacrele din septembrie 1792, la înecurile de la Nantes, la execuţiile de la Quiberron, la Teroare, la dictatura napoleoniană şi la interminabila serie de războaie care s-au încheiat la Waterloo. Nimic mai legitim decît unitatea germană din 1871, realizată în conformitate cu voinţa unui popor şi cu spiritul timpului: patruzeci de ani mai tîrziu ea a condus la primul război mondial şi, după încă 20 de ani, la cel de-al doilea, două tragedii fără măsură, inclusiv pentru poporul german”.

Istoria ca destin orb

Viziunea celui ce a scris Ultimul imperiu stă sub semnul unei teze sceptice despre Istorie. Contrar marxismului, care vedea Istoria ca pe un fel de autostradă scăldată în lumină mediteraneană, pe care în chip fatal de la Paris ajungi la Lyon (dacă faci efortul de a intra pe magistrală şi a conduce atent), Paul-Marie de La Gorce percepe Istoria ca pe un întuneric total. Prin bezna fără hotar, nu se vede la doi paşi. Ştim doar unde ne aflăm. Nu ştim însă unde vom ajunge.

Deşi ar putea să pară surprinzător, acest scepticism nu e o noutate absolută. Cel puţin pentru noi, românii. Înţelegerea istoriei ca enigmă înfricoşătoare o găsim în Delirul lui Marin Preda. Publicat cu mulţi ani înaintea Ultimului imperiu, romanul scriitorului român e dominat de teza Istoriei ca delir. Nimeni nu poate fi sigur de nimic în materie de viitor. Avem iluzia că mergem într-o direcţie certă. În realitate, nu ştim niciodată ce se va întîmpla peste cîtva timp. Fericitul de azi poate deveni nefericitul din viitor. Atotputernicul de azi poate deveni sărmanul de mîine. Teza Istoriei ca destin orb e exprimată de însuşi Antonescu în zilele rebeliunii legionare:

„Acestor fanatici ai răzbunărilor a căror cămaşă verde au îmbrăcat-o, puţin le păsa lor de aceste enigme de care e legată şi soarta ţării. Nenorociţi, dezmăţaţi, orbi care cred că văd, care renunţă să vadă singuri, ferm convinşi că lumea merge într-o anumită direcţie, cînd se ştie că niciodată în istorie direcţia nu e foarte sigură. De ce s-a întors Attila din drum cînd Roma îi stătea în faţă pradă sigură? Uite că s-a întors!”

Hachiţele Istoriei întrec puterea noastră de imaginaţie. Cine ar fi crezut în noiembrie 1989 că va trăi peste o lună, o lună doar, o noapte în care-l va vedea pe Ceauşescu, ieşind din Tab scoţîndu-şi căciula şi dîndu-şi părul pe spate, ca un bătrînel de la ţară?!

Dacă ne-ar fi spus cineva că vom avea o asemenea experienţă, am fi rîs batjocoritor. Cum adică? Atotputernicul Ceauşescu va ajunge peste o lună în sala sordidă a unui cazărmi din Tîrgovişte, luat la întrebări de nişte cetăţeni care nici măcar membrii CPEx nu erau?

Şi cu toate acestea, la finele lui decembrie 1989, ceea ce părea incredibil în noiembrie 1989 s-a produs.
Contrar oricărei logici.
Mai rău: contrar oricărei fantezii.