Vindeca-ne-vom oare?

Ușor-ușor, autoritățile ne restituie viața furată pe motiv de pandemie. Dar nu dintr-odată, ci pe felii, să nu cumva să ne alegem cu vreo indigestie, să nu ni se aplece de atâta normalitate! În lunga și insuportabila stare de izolare, deși mă desparte doar o stradă de Catedrala Mântuirii Neamului, l-am boscorodit întruna pe Cel de Sus. I-am tot cerut socoteală, pentru că și-a abandonat fiii, cu suspectă nepăsare, în ghearele cinicilor păpușari planetari, că a pactizat iarăși cu mesagerii răului. De aceea, dimpreună cu Mendel, unul dintre personajele lui Joseph Roth, am urlat neputincios: „Dumnezeu este odios şi cu cât asculţi mai mult de el, cu atât este mai aspru cu tine. El este mai puternic decât cei puternici, cu unghia de la degetul mic le poate veni de hac, dar n-o face. Îi place să-i nimicească doar pe cei slabi. Slăbiciunea unui om îi aţâţă puterea, iar ascultarea îi trezeşte mânia. E un ispravnic mare şi neîndurător. Dacă ţii legile, aşa spune el, le-ai ţinut doar spre binele tău. Iar dacă încalci o singură poruncă, atunci te urmăreşte cu o sută de pedepse. Dacă vrei să-l mituieşti, îţi face proces. Iar dacă eşti cinstit cu el, stă şi pândeşte mita. În toată Rusia nu există un ispravnic mai rău!”[1] Isprăvnicia Lui s-o lăbărța și în Grădina Maicii Domnului din arcul carpatic ? Nu de alta, dar suntem frați întru ortodoxie cu mujicii… Pornit pe sfadă, m-am cufundat în cărți, convins că acolo se ascunde miezul tainic al vieții. Curând, aveam să aflu că „nu există lucruri adânci în lume. Adâncă e doar groapa în care ne vom întinde o dată pentru totdeauna. Toate celelalte sunt baliverne.”[2] Și cum să trăiești sub tirania atâtor baliverne, cum? Aproape că ni s-a răcit sângele, relațiile interumane s-au golit de căldură, de empatie. Marii dresori ne supun la fel de fel de experimente, unul mai sinistru decât celălalt, la capătul cărora vom capitula necondiționat. Chiar dacă ni se va da voie să ne descotorosim de măști, amintirea caraghioaselor cârpe ne va urmări obsesiv și destui le vom păstra în mintea zdruncinată de-a pururea. O paralizantă senzație de provizorat ne-a luat în prizonierat și mă tem că eliberarea se va amâna amarnic. Cămașa de forță cu care ne-au gătit cruzii păpușari ne-a anchilozat simțurile, le-a deformat, alungându-ne inocența, o voluptate a clipei ce ne lecuia de anxietățile existențiale. Izgonirea din părelnicul Rai se repetă mereu și mereu, blestemul adamic ne însoțește veșnic. Sufocant. S-au deschis terasele, plajele, arenele sportive, bordelurile, bisericile, numai că noi nu mai suntem cei de dinaintea „plandemiei”. Suntem alții și nici măcar nu știm cine am devenit cu adevărat. Civilizația tehnologică e pe cale să ne alieneze definitiv și ireversibil. A fost cândva o comunitate a bunătății și generozității, a întrajutorării și solidarității sociale… Numai că asupra ei a planat un liliac zburător și găinațul spârcăit de antipaticul mamifer ne-a îmbolnăvit de spaime…

„Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat,
Și s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent
cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel
Și oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau
în mod stupid,
periculos,
fără sens și fără inimă,
Pământul începu să se vindece
iar când pericolul se sfârși,
iar oamenii se regăsiră,
se întristară pentru morți
și au făcut noi alegeri
și au visat la noi orizonturi
și au creat noi moduri de a trăi
și au vindecat complet pământul
la fel cum ei fuseseră vindecați.”[3]

Ce frumos ar fi să fie așa, să ne vindecăm de noi înșine, de angoasele și suspiciunile căpătate prin osârdia propagandiștilor netrebnici… Împăcat cu destinul ce mi s-a hărăzit, scriu cu îngăduită luciditate, citându-l pe același scriitor austriac: „Deși Mendel era supărat pe Dumnezeu, Dumnezeu încă domnea peste lume. Ura îl atingea la fel de puțin ca și pioșenia.”[4] Orice s-ar întâmpla, însă, nu avem voie să-l ucidem pe Dumnezeu, să ne rugăm Lui, altminteri suntem pieriți !

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă ! Că spre Tine au nădăjduit sufletul meu. Şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea. Striga-voi către Dumnezeul cel prea înalt, Dumnezeul cel ce au făcut bine mie. Trimis-au din Ceriu şi m-au mântuit. Dat-au spre ocară pe cei ce mă calcă pre mine. Trimis-au Dumnezeu mila Sa şi adevărul Său. Și au izbăvit sufletul meu din mijlocul puilor de lei. Adormit-am tulburat. Fiii oamenilor, dinţii lor arme şi săgeţi, şi limba lor sabie ascuţită. Înalţă-Te preste Ceruri, Dumnezeule, şi preste tot pământul slava Ta! Cursă au gătit picioarelor mele şi au împilat sufletul meu. Săpat-au înaintea feții mele groapă şi au căzut într-însa. Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi şi voi lăuda întru mărirea mea. Deşteaptă-te, mărirea mea, deşteaptă-te Psaltire şi alăută. Deştepta-mă-voi dimineaţa. Mărturisi-mă-voi Ție întru noroade, Doamne, cânta-voi Ție între neamuri. Că s-au mărit până la Ceruri mila Ta şi până la nouri adevărul Tău. Înalţă-Te peste Ceruri, Dumnezeule, şi preste tot pământul slava Ta!”[5]


[1] Joseph Roth, Iov
[2] Ismail Kadare, Firmanul orb (Adio trecutului)
[3] Kathleen O’ Meara , Vindecarea
[4] Joseph Roth, Iov
[5] Psalmul 56 în Cărticică de rugăciuni, „orânduială tipărită prima oară în zilele Prealuminatului şi Preaînălţatului nostru Domn a toată Ţara Românească, Georgie Dimitrie Bibescu Voievod, cu blagoslovenia iubitorului de Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii Buzăul, D.D. Kesarie. Cu cheltuiala Sfinţiei Sale Părintele Teofilact, Eclesiarhul Sf. Episcopii Buzău şi egumen al Sf. Mănăstiri Vintilă Vodă”. Această filadă nestemată, dăruită mie de scriitorul Dinu Săraru, a apărut în 1998 la Editura PRO, „prin grija şi strădania Maicii Mihaela de la Sfânta Mânăstire Hurezi, cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Gherasim, Episcopul Râmnicului”.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Vindeca-ne-vom oare?”

  • Si daca Dumnezeu s a saturat de noi si de specia noastra infecta? Oricum eu cred ca incepe sa se sature de specia noastra de idioti care se crede buricul universului,dar care a ramas aceeasi maimuta primitiva iesita din junglele Africii sau de pe platourile Asiei.