Visul unei dimineți de iarnă

E noapte încă. Visez, cumva? Ninge ca în copilărie, cu fulgi rotunzi și pufoși. Totul e alb – străzi, trotuare, clădiri, copaci, stâlpi… Aș zbughi-o afară, să mă tăvălesc prin nămeții luminați fosforescent, dar nu s-a dezîntunecit… Aștept revărsarea zorilor și fug din colivia domestică! Totul a încremenit și o liniște nefirească, stranie, a pogorât din cer, deopotrivă cu darul divin al iernii târzii. Ah, și ninge întruna, nu-i semn să se oprească prea curând! O iau pieptiș prin troienele  de o juma de metru, pe o potecuță strâmtă, strâmtă, cât pasul unui om. Deocamdată, nu-i nimeni pe cărarea ale cărei capete se pierd niciunde. Merg ce merg și din față apare o siluetă. Ne dăm binețe și ne  invităm politicos, deși nu ne cunoaștem. Se ivesc și altele, la fel de zâmbitoare, Doamne, ce s-a întâmplat cu noi de-am devenit cu toții într-atât de… oameni? A fost îndeajuns  un pumn de zăpadă ca să ne metamorfozăm, din fiarele sălbăticite în jungla de asfalt, în ființele binevoitoare de-o  clipă, cu sticliri candide în priviri, pfu, ce minune dumnezeiască!

Să fie lipsa alternativelor de mișcare prin omătul  gros cauza plăcutei și imprevizibilei schimbări de simțire? Perspectiva răspunsului mă îngheață întrucâtva, fiindcă știu, din nefericre, ce a însemnat, cândva, drumul unic al mulțimii spre ceva… La naiba, mă scutur de fantomele ideologice și respir, grijuliu să nu stric basmul înfățișat în mantia-i dalbă pe neanunțate. Abia acum pricep cu adevărat ce s-a petrecut, fulgerat de o revelație năucitoare ! Da, căci în basmele  noastre populare nu sunt personaje posedate de diavol, cu excepția unuia singur, care, întotdeauna, sfârșește ucis ori alungat pe veci! În rest, prin paginile astea de cărți se  perindă doar suflete curate și bune, săritoare  și generoase… Cum suntem de-a valma în dimineața de care vă povestesc, înmuiat până-n străfundu-mi de cumsecădenia și eleganța purtării trecătorilor nimeriți în cale.

Chiar că visez… Măcar de-ar dura vremelnica și reconfortanta  solidarizare pornită din instinctul înfruntării comune a „stihiei naturii”, cum  perorează  excitați la culme tonții, pe căi oficiale sau nu, oricum contra cost!