Vitralii de Cecilia Găinaru-Orosan. Puterea de a sparge realitatea în sute de bucăţele

Una dintre cele mai dificile tehnici de lucru în arta vizuală este vitraliul. Una este să pui culorile pe pânză, alta este să lucrezi îndelung în metal și sticlă.
O dovadă relevantă în acest sens este destinul doamnei Cecilia Găinaru-Orosan.

– Vă rugăm să vă prezentați.
– Sunt Cecilia Găinaru-Orosan și sunt un artist plastic cu rădăcini peste munţi, bucureşteancă de un mare număr de ani și dintotdeauna îndrăgostită, fără scăpare, de orice formă de artă. Mai presus de toate însă de pictura pe sticlă combinată cu tehnica Tiffany a vitraliului.
La bază sunt medic şi, deşi medicina este o profesie acaparatoare şi solicitantă, eu tot mi-am făcut timp să nu pierd legătura cu creionul şi pensula. Acum ceva timp, însă, după 5 ani de şcoală de artă, am spus gata medicinii si iată-mă; am erupt pur și simplu în idei, lucrări, expoziţii.
În aproape 10 ani am avut peste 70 de expoziţii colective în ţară si străinătate și 4 expoziţii personale, am apărut în „Enciclopedia artiştilor români contemporani” – ed. a 8-a, editată la Iaşi, în reviste din ţară şi din afara ei. E adevărat că muncesc mult într-o tehnică grea. Dar merită.

– Pentru ce pictura și nu muzica?
– De ce pictură şi nu muzică? Stau într-o casă în care se ascultă muzică de dimineaţă până la culcare, şi chiar mai mult dacă uităm s-o închidem. Îmi face plăcere s-o ascult și chiar s-o desenez, dar nu s-o produc sau reproduc. Sunt un antitalent clar. Şi, oricum, culorile, desenul mi-au intrat în suflet de mică şi acolo au rămas.
Arta vizuală reprezintă modul meu de a-mi prezenta ideile şi mai ales trăirile. Şi-mi place asta.

– Ce tehnici folosiți mai mult?
– Pentru lucrările mele folosesc diferite tehnici: pictura, grafica, mozaic de sticlă, papier mache etc. Dar tehnica în care mă exprim cel mai bine şi care m-a cucerit este o combinaţie rară între tehnica vitraliului Tiffany şi pictura pe sticlă. Ce este însă cu adevărat personal este realizarea unor lucrări care părăsesc rama, un fel de vitraliu 3D, o punte care leagă arta de realitate.
Lucrul cu sticla este ca şi cum ai dresa o pisică sălbatică: dificil, periculos, dar plin de satisfacţii. Îmi place vitraliul, fiindcă îmi dă puterea de a sparge realitatea în sute de bucăţele şi apoi de a le reasambla, combinând astfel fragilitatea cu duritatea. Cam aşa cum sunt şi arta şi viaţa în general.
Temele mele sunt variate: bucăţi de natură, peisaje reinventate, religia si neliniştile mele. Mai mult decât orice, mă aplec asupra naturii feminine în ipostazele ei, în complexitatea ei – asta fiindcă o cunosc bine, nu? Şi ştiu că e mult de povestit.
Oricum, orice temă ar fi, nu am nici o lucrare în care să nu pun o bucată de suflet şi care să nu aibă o poveste.

– Lucrați pe dimensiuni mai mari ori mai mici?
– Dimensiunile lucrărilor se supun temei şi modului în care simt că pot s-o exprim cel mai bine. Am şi lucrări mai mari şi lucrări foarte mici, de exemplu de 10 cm. Cele mai multe se învârt în jurul a 55-70 cm latura mare. Din experienţă am constatat că şi publicul preferă această dimensiune, cel puţin la lucrările mele din sticlă.

– Ce ne puteți spune despre dumneavoastră în afară de artă?
– Cu excepţia familiei şi poate a câtorva prieteni, nu exist în afara artei, pe care am aşteptat-o prea mult timp. Când merg pe stradă văd culori, forme, idei în orice lucru banal; eu şi gândurile mele. Când vorbesc cu oamenii, de cele mai multe ori văd stări, sentimente pe care le pun uneori în tablouri. Din cauza asta şi apar ca aiurită, absentă şi deseori enervantă. Dar sunt la vârsta la care îmi asum şi îmi permit asta.

– Unde doriți să fiți peste 10 ani?
-Unde îmi doresc să fiu? Între culori, în familie, în faţa unor oameni cărora să le placă ce fac şi pe care să-i bucure arta mea.
Unde voi fi? Habar nu am.

Aici se termină dialogul nostru. Ne grăbim, să vă bucurați și dumneavoastră de frumusețea unor asemenea lucrări.

Cecilia 2-2-portret-cu-tablou-expozitia-de-arta-medievala

Cecilia 3

Cecilia -9