Vizita Licuricei

Momente și evenimente comentate de mine. În cadrul unui turneu întreprins în Europa, Condoleezza Rice, secretarul de stat al SUA, face un popas de o zi (6 decembrie 2005) la București. Venită doar pentru a semna Acordul prin care România acceptă să găzduiască pe teritoriul ei baze militare americane, trimisa Înaltei Porți de la Washington e primită de vasalii moldo-valahi cu temenele dezgustătoare. Atent, ca de obicei, la încovoierile de șerbi ale românilor, am publicat în Jurnalul național din 7 decembrie 2005, articolul semnificativ intitulat Vizita Licuricei

Prin vară, cînd Gabriel Stănescu a dezvăluit deja celebra snoavă a lui Traian Băsescu cu Licuriciul cel Mare, s-a stîrnit un scandal de proporții. Unii l-au condamnat pe jurnalist, pentru că a dat publicității un taifas purtat cu șeful statului la restaurantul Golden Blitz, avînd martor activ, printre alții, și un zdravăn pahar cu whisky. Alții și-au exprimat indignarea față de limbajul mai mult decît deșucheat al unui politician căruia cel mai înalt post în stat îi cerea oarece bune maniere.

Nimeni n-a sesizat adevărata esență a afacerii:
Exprimarea, într-un limbaj de bordel, a unei viziuni de politică externă în România lui 2005.

O viziune potrivit căreia marea noastră problemă e de a alege între un singur Stăpîn mai mare și mai mulți Stăpîni mai mici. O viziune valabilă pentru România anilor imediat postdecembriști, cînd pînă și popasurile unor dame de companie în Bucureștii Dîmboviței provocau emoții naționale dacă erau din Occidentul jinduit.

Aberantă azi, cînd România poate și trebuie să trateze de la egal la egal cu Marile și micile Puteri ale lumii. Văzînd atmosfera de raia turcească în care a fost primită la București trimisa Sultanului de la Washington D.C., românii vor fi exclamat: „A venit Licuriciul cel Mare!” Sau, mă rog, avînd în vedere sexul oaspetelui: „A venit Licuricea cea Mare!” Cunoscătorului într-ale istoriei românilor, momentul de ieri nu-i va fi stîrnit nici cea mai mică tresărire.

Sunt suficiente argumente pentru ca momentul de ieri să fi fost abordat într-o manieră firească. Din nefericire, clasa politică a transformat acest moment într-un dezgustător spectacol al înghesuielii la dedesubturile Licuriciului cel Mare. Puterea a pretins că doar ea are dreptul la Licurici. Opoziția s-a plîns că nu i se acordă și ei să se dea pe lîngă Licurici măcar o dată.

De sute de ani, pe aceste meleaguri sosește, din cînd în cînd, un trimis al turcilor, al rușilor, al francezilor, al nemților, al sovieticilor. Și, de sute de ani, moldo-valahii îi ies în întîmpinare cu plecăciuni pînă la pămînt. În multe din astfel de momente, temenelele de orientali vicleni și-au avut justificarea: soarta Țărilor Române, soarta Principatelor, soarta României depindea de un Mare Licurici al momentului.

În acest moment, România nu mai are niciun motiv să facă din sosirea unui trimis motiv de sărbătoare cu huruit de tobe și larmă de cimbale. România e țară membră NATO. România e pe cale să intre în Uniunea Europeană. La ce-i ajută țării o asemenea atmosferă de țară veselă? La nimic.

Cu atît mai mult se impunea un alt fel de atmosferă – o atmosferă normală – cu cît:

a) Condoleezza Rice e secretar de stat al Americii. Altfel spus, o țară care, în războiul deschis cu terorismul și în confruntarea pe vest cu Puterile Europene, are nevoie de un aliat precum România. Dacă ne gîndim la cît de mult dă România Americii – angajată în Irak și Afganistan, ciondănindu-se cu Uniunea Europeană pentru ipostaza de Cal Troian al SUA – și la cît de puțin primește pentru asta, ar fi fost de așteptat ca oaspetele să fie cu gura pînă la urechi, iar Traian Băsescu, cu gura pungă.

Condoleezza Rice a venit la București să semneze acordul privind instalarea de baze americane în România. Un acord care rezolvă, înainte de toate, un dublu interes al SUA:
Cel de a da nițel peste nas Bătrînei Europe, arătîndu-i că, la o adică, Licuriciul cel Mare a găsit pe una mai tînără.
Cel de a avea aici, în coasta terorismului, o pistă de decolare pentru comando-urile sale.
Instalarea de baze americane pe teritoriul României e o favoare pe care le-o facem americanilor și nu un cadou pentru care trebuie să ne smiorcăim ca niște copii ai străzii de la Marea Neagră.

b) Condoleezza Rice a venit la București pe fondul scandalului privind închisorile CIA – un scandal pe care țările occidentale l-au dezamorsat foarte simplu, cerînd Washingtonului lămuriri. România, prin șefii ei actuali sau trecuți, a negat cu încăpățînare, ba chiar cu obrăznicie, acuzațiile aduse de organizațiile internaționale. Pentru europeni, o nouă dovadă de republică bananieră.

Sunt suficiente argumente pentru ca momentul de ieri să fi fost abordat într-o manieră firească. Din nefericire, clasa politică a transformat acest moment într-un dezgustător spectacol al înghesuielii la dedesubturile Licuriciului cel Mare. Puterea a pretins că doar ea are dreptul la Licurici. Opoziția s-a plîns că nu i se acordă și ei să se dea pe lîngă Licurici măcar o dată.
Complexe de feciori în casă!