Marcel Ciolacu: „E o speculă. Noi am făcut o mare tâmpenie. S-a vândut toată energia electrică pe anul acesta. Am vândut energia cu 200 -300 de lei, iar acum se vinde cu 4000 de lei”

Vladimir cel Sfânt cneazul Kievului (partea a II-a)

Post Scriptum: pentru cei care vor să știe istoria relație SUA-Rusia și au răbdare să continue lectura câteva pagini din Arhivele SUA.

Totul a început în primul mandat a lui Elțîn

Ca să înțelegem ce se întâmplă acum ar trebui să ne întoarcem în urmă cu 28 de ani. Arhivele SUA au declasificat anul acesta documente prezidențiale, scrisori guvernamentale și telegrame ale ambasadorilor americani la Moscova, toate din anul 1994. Printre acestea este vorba și de corespondența dintre președintele Bill Clinton și președintele rus Boris Elțîn care pregăteau noua arhitectură de securitate a Europei.  Pe 28 iunie Elțin îi scrie lui Clinton în dorința sa de a consolida parteneriatul  SUA-Rusia pe care-l considera centru de gravitație a politici globale. Scrisoarea pregătea întâlnirea lor de la Napoli în marja G8 (G7 cooptase Rusia și urma să se transforme în G8, componență care va deveni operativă oficial în 2006 la summitul organizat de Rusia). Rusia făcea primul pas pentru aderarea la grupul G7. Era vorba de un parteneriat politic între G7 și Rusia, parteneriat care începea la Napoli. Elțin dorea ca parteneriatul dintre SUA și Rusia să joace un rolul cheie în G-8, transformând-o, în opinia sa, dintr-un simbol într-o organizație cu adevărat eficientă în securitatea internațională. Președintele rus vorbea în scrisoare de toate problemele de securitate de pe glob începând cu Bosnia și terminând cu Coreea de Nord[1]. Însă pe Clinton îl frământa lărgirea NATO în Europa Centrală și de Est.

Pe 5 iulie Clinton îl sună pe Elțîn înainte de a pleca într-o vizită în fostele țări comuniste din Europa de Est (Polonia și Țările Baltice). În dialogul telefonic Clinton vorbea de Parteneriatul pentru Pace iar Elțîn despre minoritățile ruse din Estonia și despre propaganda poloneză care lansase ideea ca Belarusul trebuie să se unească cu Polonia[2]. În același apel telefonic din 5 iulie 1994, Clinton i-a spus lui Elțin „Aș dori să ne concentrăm pe programul Parteneriat pentru Pace, nu pe NATO”. Clinton a continuat să-l asigure lui Elțin că orice extindere a NATO va fi lentă, fără surprize, construind o Europă incluzivă, nu exclusivistă, și în „parteneriat” cu Rusia. În același timp la Washington politicieni accelerau procesul birocratic pentru extinderea NATO, mai rapid decât se aștepta Moscova să fie, și chiar mai rapid decât dorea Pentagon care se angajase în Parteneriatul pentru Pace ca principal vehicul de securitate și integrare a Europei. Procesul includea, nu în ultimul rând, Rusia și Ucraina.

Cu doar câteva ore înainte de întâlnirea de la Washington din 27 septembrie 1994, secretarul adjunct al ministrului de externe american Christopher Warren, Strobe Talbott, îi oferă lui Clinton câteva puncte de discuție pentru întâlnirea ce urma să aibă loc cu Elțîn. Îndrumările se bazau pe o lungă conversație cu ministrul adjunct de externe Georgy Mamedov, un sfătuitor a lui Elțîn. Despre NATO, el sugerează să-l asigure pe Elțin că Rusia rămâne un actor cheie ale cărui interese vor fi luate în considerare. Nota reprezintă o combinație fascinantă de empatie și condescendență față de Rusia.

Pe 2 noiembrie 1994 cu o lună înainte de summitul Conferinței pentru Securitate și Cooperarea în Europa (care de la Budapesta din decembrie 1994 s-a transformat în OSCE) Elțîn îi scrie lui Clinton despre câteva „discordii apărute” în spațiul politic, probabil, pe baza a ceea ce Moscova „a auzit” despre discuțiile referitoare la lărgirea NATO purtate de unii oficiali de la Washington cu oficiali din Europa de Est. De asemenea referitor la Memorandumul privind Ucraina care trebuia semnat la Budapesta Elțîn amintea că Ucraina[3] are probleme în est iar lărgirea NATO le accentuează ( în scrisoare, la acest paragraf Clinton a pus doua semne de întrebare). Elțin încheie scrisoarea cu un alt apel pentru un „parteneriat egal” și este nerăbdător să se întâlnească cu Clinton la Budapesta, unde vor vorbi, spune el, „în primul rând despre transformarea structurilor europene de stabilitate” . De asemenea Elțîn se exprimă în final ca echipele care redactează acordul să urgenteze activitate ca să poată fi semnat la Budapesta. Pe manșeta scrisorii Clinton comentează: „iau această fază ca un da” ( Elțîn scrie: „It is why I propose to urgently intruct our experts to finalize the drafe text of the agrement ou guarantees, for us to be able to signe it in Bidapest with clear consience. This is pressing us here with due notice to work that President Kuchma is conducting now with Rada”).

Discuțiile între cei doi au continuat iar pe 2 și 3 decembrie a fost din nou un schimb de scrisori între cei doi datorită rezoluției Consiliului Nord Atlantic din 1 decembrie cu privire la elaborarea unui studiu privind cerințele care trebuie îndeplinite de candidații la aderarea la NATO. Studiul urma să fie finalizat în 1995 mult înaintea alegerile pentru Duma din 1996, contribuind astfel la creșterea vulnerabilității electorale a lui Elțin. La Bruxelles, Kozyrev, ministrul de externe de atunci al Rusiei, citind limbajul comunicatului, a refuzat să semneze documentele Parteneriatului pentru Pace, concluzionând că acel comunicat proclama „parteneriatul SUA-Rusia drept subsidiar extinderii”. De aceea pe 2 decembrie Clinton îi trimite lui Elțîn o scrisoare pentru a-l calma și de a-l liniști pe Elțin. Într-o ultimă încercare de a păstra pacea și calmul la summit, Clinton îi scrie sperând să-l convingă că aceasta a fost pur și simplu o neînțelegere a comunicatului Consiliului Nord Atlantic, din partea lui Kozyrev. Scrisoarea subliniază că de la întâlnirea Clinton-Elțin de la Washington „am aderat cu asiduitate la principiile asupra cărora am fost de acord: fără surprize (n.A.G. extinderea NATO); prioritate ridicată pentru menținerea și consolidarea parteneriatului SUA-Rusia; și deliberări atente, incluzive, luând în considerare pe deplin opinia și interesele Rusiei” – dar în mod clar nu așa s-a simțit și la Moscova. Elțîn îi răspunde că a înțeles corect sensul comunicatului și-i cere „să se angajeze într-un dialog privind obligațiile specifice și garanțiile de securitate pentru Rusia și NATO”. În viziunea Rusiei, singura modalitate acceptabilă de a extinde NATO este dacă alianța devine efectiv „nouă și transformată prin parteneriat”. Delegația americană la Budapesta, în absența lui Strobe Talbott, a ratat avertismentele de aici.

Pe 10 decembrie ambasadorul american la Moscova, Thomas Pickering, explică comportamentul liderilor ruși. El citează mai multe cauze printre care se numără sensibilitățile personale ale lui Kozyrev, opoziția internă din Rusia și sentimentul că SUA face eforturi mai puternice pentru extinderea NATO decât alte țări NATO. De asemenea întregul spectru politica rus manifestă o opoziție puternica fată de extinderea NATO. Ambasadorul recomanda ca vizita vice-președintelui Gore, care urma să aibă loc la Moscova, să repare acele neînțelegeri și să-i confirme lui Elțîn că lărgirea nu va avea loc înainte de alegerile din iunie 1996 din Rusia.

Pe 24 decembrie 1994 Clinton îi scrie din nou lui Elțîn extrem de ușurat de vizita de succes a vicepreședintelui Gore în Rusia. Președintele american reiterează „angajamentul său puternic atât față de parteneriatul SUA-Rusia, cât și față de obiectivul unei Europe stabile, integrate și nedivizate” și angajamentul din septembrie că „dezvoltarea viitoare a NATO se va desfășura treptat și deschis.” Este exact ceea ce nu s-a întâmplat Clinton fiind sub presiunea „uliilor” de la Washington (politicienii americani care-și doresc America pe primul loc din lume din punct de vedere militar). Ironia acestei scrisori este că a fost trimisă la trei zile după ce Secretarul Apărării a aflat din sesiunea de debrifing din 21 decembrie a vice-președintelui Gore că președintele Clinton s-a angajat să extindă NATO imediat după 1996 și să nu mai țină cont de procesul de derularea a Parteneriatul pentru Pace, care era opțiunea preferată a lui Perry. Scrisoarea, pe lângă faptul că subliniază extinderea NATO ca prioritate a administrației Clinton, o poziționează ca a doua prioritate în lista de priorităților americane după întărirea structurii Conferinței pentru Securitatea și Cooperare în Europa. Clinton schițează și un scenariu atrăgător, scrisoarea enumerând toate instituțiile occidentale din care Rusia ar deveni parte, inclusiv Organizația Mondială a Comerțului, Clubul de la Paris și G-7. Clinton afirmă: „Scopul nostru comun ar trebui să fie acela de a realiza o integrare deplină între Rusia și Occident – ​​inclusiv legături consolidate cu NATO – fără noi diviziuni în Europa”.

Pe 15 aprilie 1995 este așa numitul „moment al adevărului”. Strobe Talbot îi scrie președintelui Clinton un memoriu extrem de documentat asupra situației. Memoriul este rezultatul unei discuții a lui Strobe Talbot cu Viktor Cernomîrdin, prim ministru al Rusie și cu Riurikov, consilierul pe probleme de securitate națională a lui Elțîn. Nu am să discut întreg materialul de 7 pagini dar am să expun două sau trei ideii. În principal prima idee este că memoriul arată că Talbot înțelege extrem de bine poziția Rusiei cu privire la extinderea NATO și apreciază dificultatea cu care se va confrunta președintele la întâlnirea de la Moscova din 9-11 mai 1995 Ocazionată de aniversarea a 50 de ani de la câștigarea de Rusia a „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Mare problemă pe care Talbot o ridică este „hotărârea președintelui de a menține pe drumul cel bun două strategii care sunt cruciale pentru viziunea [sa] asupra Europei de după Războiul Rece: admiterea de noi membri în NATO și dezvoltarea unei relații paralele de securitate între Alianță și Rusia.” Problema ridicată de adjunctul Secretarului de Stat Talbot este că aceste două strategii sunt ireconciliabile în cele din urmă. Recomandarea era că președintele ar trebui să încerce să-l convingă pe Elțin că este în interesul său să coopereze și să semneze actele PFP. Ceea ce s-a întâmplat în iunie. Memoriul trage și o concluzie valabilă și astăzi: „Aliații NATO vor, de asemenea, să vadă o relație bună NATO-Rusia și un summit bun pentru că nu există nimic mai ofensiv decât un rus în defensivă. Acest memoriu a marcat necesitatea unui dialog de succes la întâlnirea Clinton-Elțîn de la Moscova. Pe 10 mai la Kremlin în sala Sfântă Caterina a avut loc întâlnirea dintre Clinton și Elțîn, întâlnire care a durat de la ora 10.10 până la ora 13.19. Clinton explică cu răbdare și clar poziția SUA cu privire la extinderea NATO. Este o întâlnirea care  ar trebui privită în contextul implicării continue a SUA în securitatea europeană și al unui efort de a crea o Europă pe deplin integrată. După acestă explicatie Elțîn îi răspunde emoționat: „pentru mine ca  să fiu sincer de acord ca granițele NATO să se extindă spre cele ale Rusiei – asta ar constitui o trădare a poporului rus din partea mea”. Prioritatea urgentă a lui Elțin erau alegerile din 1996. El îi conferă președintelui SUA că „poziția sa în fața alegerilor din 1996 nu este tocmai bună”. El îi lui Clinton să amâne discuția de extindere cel puțin până după alegeri. Clinton este foarte direct în privința propriilor presiuni electorale, cu republicanii și alegătorii din Wisconsin, Illinois și Ohio care fac eforturi pentru extinderea NATO. În cele din urmă, Elțin acceptă fără tragere de inimă oferta lui Clinton – nicio decizie NATO până după încheierea alegerilor, doar un studiu de extindere; dar nici o retorică anti-NATO din Rusia și semnarea acordului de PfP înainte de sfârșitul lunii mai. Elțin are nevoie de sprijinul lui Clinton pentru a câștiga la urne și nu vede nicio alternativă decât a se baza pe asigurările americanului. Cam așa pe scurt s-au derulat relațiile SUA-Rusia în anii 1994-1995. Ceea ce vrea Putin acum este revizuirea acestor înțelegeri. El face o recapitulare a nemulțumirilor față de opțiunile de după Războiul Rece stabile de predecesorii săi de la Washington și de la Moscova. Fostul ambasador SUA, Jack Foust Matlock[4] (ambasador la Moscova între 6 aprilie 1987 – 11 august 1991 și la Praga între 28 septembrie 1981 – 20 septembrie 1983) a declarat că fostul președintele Gorbaciov a greșit că nu a cerut garanții în scris privind lărgirea NATO.


[1] Elțîn scria în finalul scrisorii către Clinton: ”Dacă vom dovedi că putem să cădem de acord asupra acțiunilor comune în problemele pe care le-am ridicat mai sus și, poate, în alte probleme internaționale, aceasta va fi într-adevăr o realizare majoră. Parteneriatul strategic în cadrul G-8 va fi atunci mai mult decât un simbol va fi un instrument real de coordonare și realizare a echilibrului de interese și va adăuga predictibilitate și integritate evoluțiilor internaționale. Voi transmite aceste opinii și altor parteneri G-8. Dar înțelegeți, desigur, că fără acordul dintre SUA și Rusia, consensul în cadrul G-8 nu va fi posibil”. NECLASSIFICAT Departamentul de Stat al SUA Caz nr. F-2017-13804 Doc nr. C06838126 Data: 19.10.2021

[2] Din transcrierea discuție telefonice MORANDUM CONVERSAȚIEI TELEFONICE 5387 SUBIECTUL: Telcon cu Boris Elțin al Rusiei la 5 iulie 1994 PARTICIPANȚI: Președintele Clinton presedintele Elțin Interpret: Kyrill Borissov Stenograf: John Beyrle DATA, ORA 5 iulie 1994, 9:31-9:49

Președintele Elțin: Trebuie să spun cu sinceritate, Bill, că, în ceea ce privește Polonia, poziționarea pe care o asumă nu se confruntă foarte strâns cu cele ale noastre. Bill, știu că a fost o propagandă grozavă. campanie în Polonia pentru a incita cetățeni Belarusului să se unească cu Polonia. Ei tot spun că Belarus a aparținut Poloniei în istorie. În plus, aud că încurajează migrația din est în Polonia. Oamenii spun că vor să se alăture NATO pentru a deveni din ce în ce mai puternici. Ei vorbesc despre amenințări. Rusia nu este o amenințare pentru nimeni. Președintele Clinton: Sunt de acord. Am vrut doar să revăd cu tine opririle mele din Riga și Varșovia. Aștept cu nerăbdare să te văd la Napoli. Mă bucur că Rusia va avea un rol mai important în acest an. Cred că acest parteneriat a funcționat bine. Președintele Elțin: Bine, Bill. Cred că aceasta va fi o călătorie crucială – foarte importantă pentru Europa și lume. Președintele Clinton: Ne vedem în curând. Mulțumesc că ai primit apelul, Boris”.

[3] Memorandumul de la Budapesta este un tratat internațional semnat la 5 decembrie 1994 la Budapesta, Ungaria între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia. Memorandumul se referă la dezarmarea nucleară a Ucrainei și prevede garanții de securitate ale independenței sale. Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său care au fost transferate către Federația Rusă

[4] Matlock cunoștea bine situația din estul Europei el venind la București trimis de Casa Albă după căderea lui Nicolae Ceaușescu, pentru a evalua situația. Jack Matlock a purtat mai întâi discuții cu personalul Ambasadei SUA de la București, iar apoi cu ministrul de Externe Sergiu Celac, adjunctul său Romulus Neagu, ministrul Justiției Teofil Pop, ministrul Cultelor Nicolae Stoicescu și cu lideri ai opoziției. În telegrama sa către Washington din 2 februarie 1990 (publicată în 2009 de WikiLeaks), Jack Matlock scria: „Ministrul justiției, Teofil Pop, ne-a vorbit mult despre obiectivele sale. Este în mod evident experimentat în ceea ce privește modul occidental de gândire juridică. A vorbit despre planurile de a adopta o nouă Constituție, care să garanteze drepturi individuale și o guvernare democratică. Ne-a mai spus despre intențiile sale de a stabili un sistem judiciar independent. Nu am avut impresia că ne oferă doar niște fraze bombastice. A părut hotărât și sincer.” –”The Gorbachev Factor”: An Exchange, The New York Review of Books (27 martie 1997)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Vladimir cel Sfânt cneazul Kievului (partea a II-a)”

  • Felicitări pentru analiza Dle.General!Scurt,concis și la obiect.

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog