Vladimir Putin: O vedetă a producției mondiale de cărți

De cealaltă parte. Lucrez la a nu știu cîta punere la punct a cărțoiului Istoria literaturii proletcultiste în vederea publicării. Ultimul calup rămas: cel despre Desfășurarea. La un moment dat a mă pomenesc la pasajul din Drum fără pulbere, romanul despre Canal al lui Petru Dumitriu, în care e surprinsă realitatea deținuților politici de pe șantier. Sînt doar cîteva rînduri, scrise în treacăt, și oarecum deghizat:
Vorbesc de Colonia de muncă a Ministerului de Interne.

Tresar bucuros.
Cînd am citit Incognito, un alt roman al lui Petru Dumitriu, mi-am notat să caut în Drum fără pulbere această referință. Un întreg capitol din Incognito, roman scris de pe poziții anticomuniste, net diferite de cele din Drum fără pulbere, denunță Canalul ca lagăr de muncă. Descoperirea mea era atrăgătoare. În 1951 șantierul Canalului era împărțit în două. De o parte angajații liberi, unii veniți chiar sub puterea romantismului revoluționar, alții, pentru a cîștiga o pîine, de cealaltă, deținuții politici. Romancierul Petru Dumitriu se ocupă de partea liberă. Scrie despre ea un roman de peste 600 de pagini. Cealaltă parte e amintită în treacăt, văzută ca peste gard. După fuga în Occident, Petru Dumitriu scrie un roman în care autorul locuiește în cealaltă parte a Canalului. Partea revoluționară e cea văzută de peste gard. Iau pagina cu pasajul despre Deținuții de la Canal, o trag la xerox, caut pe ultima pagină a romanului Incognito capitolul despre Canal, și pun, îndoită, pagina trasă la xerox în volumul găsit cu greu în confuzia de volume din birou. Rămîne să fac din asta un eseu.

*

Rodul frustrării? N-am mai trecut pe la Librăria din Focșani de un car de vreme. E un prilej fericit acum de a da o raită. Pe stînga, cum intru, unde e raftul ofertelor, dau peste Olivia Manning, Orașul decăzut, publicitată drept a doua parte a Trilogiei Balcanice. Despre Olivia Manning am scris. Nu știu dacă eseul a fost inclus în vreun volum. O fi Orașul decăzut volumul unu, despre care răposatul Ion Rațiu îmi spunea că provine din frustrările unei autoare părăsite de amant? Nu știu. Nici nu pot verifica, deoarece, dacă l-am publicat, textul e într-o carte, aflată în biblioteca de la București. De pe coperta a patra, mă conving, totuși, că e volumul doi și nu unu, cel pe care l-am citit și fișat. Îmi amintesc că primul volum m-a surprins prin părerea proastă despre români (da, mi-amintesc, Ion Rațiu la părerea asta se referea!), văzuți ca mîncăi, șmecheri și furăcioși. Iau volumul doi, nu însă și volumul trei (pe copertă citesc că se petrece la Atena, locație neinteresantă pentru mine).

Mai cumpăr:
Ioan Scurtu, Istoria civilizație românești. Perioada interbelică. Nu sper la cine știe ce noutăți, sînt sigur că autorul reia date și convingeri din alte istorii de-ale sale, dar o iau, pentru că sesizez orînduirea materiei pe teme: Locuința, Căsătoria.

CIA Tentativele de asasinare ale lui Fidel Castro Ruz. Planul secret. Sînt sigur că volumul reproduce, în traducere, documente din ancheta senatorială din 1975, folosite ca dovezi în Raportul final, citite de mine pentru un capitol al cărții despre Cuba. Dincolo de amărăciunea de a vedea un subiect epuizat publicistic de altcineva, mă amuză marca sub care e pusă cartea: Illuminati Alien Hunter Group. România. Centrul de studii și cercetări psihotronice și ufologice. 2016.

*

Cît de periculoasă e propaganda rusească? Pentru că mi-am prelungit sejurul la Găgești (am toate fișele la un loc, pot lucra șnur, pînă după miezul nopții), dau o fugă pînă la Mallul din Focșani. Intru și la librăria mea favorită. Cumpăr, în fine, cartea despre Putin., Noul Țar, apărută la Corint, 2014, iscălită de Steven Lee Myers, pe care am șovăit s-o iau data trecută. E un cărțoi de peste 700 de file, care se adaugă altor cărți și cărțoaie de pe raft, dedicate lui Putin. Ca și în cazul lui Hitler, nu pot ocoli constatarea că Autocratul de la Moscova stîrnește interesul opiniei publice, dar și al istoricilor. Putin a devenit vedetă mondială și din cauza propagandei anti-Putin, așa cum Rusia, condamnată la a fi putere regională după sfărîmarea URSS, a devenit putere mondială. Tot din cauza propagandei antirusești. Uniunea Europeană, condusă de birocrați cenușii, scăldați în privilegiile bugetarilor de lux, duce de ceva vreme o campanie zisă de contracarare a propagandei rusești, văzute ca un pericol pentru Uniune. Păi dacă propaganda e periculoasă în cazul Rusiei, ce să mai spunem de Armata fostă Roșie?! Pentru ca o propagandă să fie periculoasă, trebuie ca ea să fie minim credibilă de cei luați drept public țintă. Dacă Propaganda rusească e periculoasă înseamnă că are eficiență. Și dacă are eficiență înseamnă că exploatează prin exagerare anumite slăbiciuni ale Uniunii Europene. N-ar fi mai bine dacă Uniunea Europeană s-ar preocupa de răspunsul la întrebarea: Ce slăbiciuni de-ale UE sînt folosite de propaganda rusească? Tot de la Focșani cumpăr cartea Invazia spionilor, scoasă de editura Sistemului, Rao. Am văzut-o în toamnă la Salonul de carte, cu prilejul ceremoniei de lansare a cărții lui Eugen Mihăiescu. Țin minte c-am răsfoit-o și dînd peste intenția cărții – cea de a dovedi că liderii PCR de după 23 august 1944 – erau toți spioni sovietici, am pus-o la loc pe raft, oftînd la gîndul că ne-am pricopsit cu o nouă lucrare de genul anticomunismului de serviciu, practicat cu osîrdie de Vladimir Tismăneanu. O cumpăr acum, deoarece tocmai studiez epoca pentru Istoria literaturii proletcultiste.