Vocea de pe Facebook. Într-un anumit sens, suntem cu toţii nişte mineri prinşi într-o lume finită, cărând cu noi un lămpaş cu care risipim puţin întunericul

În Povestirile petrilene ale lui I.D. Sîrbu există una care pune o problemă tulburătoare: patru mineri sunt blocaţi într-o galerie şi-şi aşteaptă ineluctabil moartea. Patru oameni de vârste diferite (cel mai bătrân are şaizeci de ani, cel mai tânăr doar şaisprezece), patru lămpaşe cu o singură lumină, într-o cavitate ermetică a muntelui, cu aer pentru mai puţin de un ceas. Au de ales să moară ca nişte şobolani, să urle, să-şi rupă beregăţile, sau să moară ca nişte oameni, povestind cel mai frumos lucru din vieţile lor, pentru a fi încă o dată fericiţi.

Ceea ce va povesti fiecare dintre ei nu intră în rostul acestui text. Opţiunea însă, de a muri povestind, este fabuloasă. De fapt, ei aleg să trăiască povestind tot restul vieţii lor. Faptul că, matematic vorbind, nu le-a mai rămas mai mult de câteva zeci de minute, e doar un catalizator, elementul care le purifică opţiunile: ori vor povesti, ori vor urla ca lupii până vor rămâne fără aer.

Într-un anumit sens, suntem cu toţii nişte mineri prinşi într-o lume finită, cărând cu noi un lămpaş cu care risipim puţin întunericul, respirând atât aer cât ne-a mai rămas. Dacă am percepe ca şi cele patru personaje că suntem condamnaţi la moarte, vieţile noastre s-ar clarifica brusc şi am fi puşi în situaţia de a alege între mârlănia spaimei şi nobleţea poveştilor frumoase.

Kafka a scris în Procesul că suntem într-o judecată perpetuă. Eu spun că suntem cu toţii condamnaţi la moarte, doar că unii înţeleg, iar alţii nu. Însă abia la I.D. Sîrbu am dat de ideea că nu se poate trăi frumos, nobil şi fericit decât spunând despre noi înşine o poveste frumoasă. Sau nu se poate muri, e totuna.

(Sursa: Pagina Radu Iliescu)