Vocea de pe Facebook. Poveste de Sfânta Maria. Norocul unui copil care a fost salvat miraculos

Într-o lume pe care unii se străduiesc din răsputeri să o murdărească şi să o prezinte cât mai sumbru, mai există oameni care au înţeles că e nevoie şi de poveşti adevărate, nu doar de ştiri cu monştri.
Publicată în revista „Pentru patrie”- august 2019, mulțumiri domnului Cătălin Eftene.

Era prin iarna lui 2002, imediat după Summit-ul NATO de la Praga, din noiembrie, în urma căruia România fusese invitată să adere la NATO. Evident, pentru că nu degeaba poporul ăsta a inventat Mioriţa, circula legenda urbană cum că forţe „oculte” vor încerca să se opună în fel şi chip acestei aderări, inclusiv prin atentate cu bombă.
În oraş, frig de crăpau pietrele şi viscol de să nu laşi afară nici măcar o beşică de porc agăţată în gard, de Ignat, barem o fiinţă vie. Eram de serviciu la grupa operativă împreună cu un coleg criminalist şi ne bucuram că se făcuse ora 22.00.
– Ei, de aici înainte nu mai are ce să se întâmple, toată lumea e acasă şi nu-i vreme de ieşit la furat, ne spuneam amăgiţi de perspectiva unei nopţi liniştite.

De unde, nici nu ne aşezasem bine, deja obosiţi după 14 ore de serviciu, că suntem anunţaţi de către ofiţerul de serviciu cum că un individ suspect, îmbrăcat în haine specific arăbeşti, a abandonat un colet în scara unui bloc din apropiere.
Sărim brusc de la „dolce far niente” la alertă, ne urcăm în „laboratorul criminalistic”, în realitate o rablă de Dacia break pe care numai noi ştiam cum o ţineam în funcţiune, şi ne deplasăm la faţa locului.
Sceptici, intrăm în scara cu pricina, apoi într-un hol lung şi rece, deschis la ambele capete, specific blocurilor de garsoniere. Într-unul dintre capete, o cutie de carton aşezată pe podea, coletul suspect.
– Hait, să vezi că se confirmă trăsnaia!

Ne apropiem tiptil, lipiţi de perete (aiurea, pentru că la o adică…) si inspectăm coletul ca doi profesionişti în dezamorsat bombe ce suntem, împingându-l uşor cu piciorul.
Ce să vezi, coletul începe să se mişte singur şi să scoată sunete ciudate, drept pentru care am bătut recordul mondial la 50 de metri obstacole (holul fiind plin de alte obiecte scoase de locatari din casă) până în capătul celălalt, unde am rămas înţepeniţi în uşă, nereuşind să încăpem amândoi odată.
Cele câteva secunde de înţepeneală au fost de ajuns să percepem că, de fapt, dinspre cutie se auzea un plânset de copil mic.
Ne-am apropiat iar şi când deschidem cutia, ce să vezi, în interior se afla un fel de landou micuţ, dotat cu bebeluşul aferent care râdea la noi, asa, degeaba.
– Ce-ai facut, Gogule?
Ne uităm la el, el la noi, apoi noi unul la altul, nu ştiam de unde să apucăm problema, chestiunea fiind fără precedent chiar şi pentru doi miliţieni relativ experimentaţi.
Încercăm ceva investigaţii printre vecini, poate l-o fi uitat vreunul pe afară. Ne ciocnim de uşi întredeschise şi o nepăsare rece, uneori chiar ostilă, asta e, nimic nou, oamenii au prea multe pe cap ca să le mai pese.
Raportăm cazul ierarhic, în speranţa că o să obţinem o procedură sau măcar ceva idei, însă ajungem la eterna concluzie în situaţii atipice: „Nu ştiu, descurcaţi-vă, dar să faceţi şi actele”.

Mno, ia şi descurcă-te, doi hăndrălăi cu câte două mâini stângi, cu un bebeluş de câteva săptămâni. Eu mai aveam ceva experienţă, aşa că a picat măgăreaţa pe mine să fiu „mama”, colegul declinându-şi competenţa şi preferând să rămână şofer.

Am plimbat copilul acela toată noaptea, pe un frig de-ţi îngheţau mucii instantaneu, de la o uşă la alta, de la o instituţie la alta, pe la toate maternităţile şi casele de copii pe care le ştiam. Peste tot ne-am lovit de întrebări absurde şi de refuz sub diferite pretexte, în realitate o lipsă de asumare crasă.

Pe la patru dimineaţa, în mod inevitabil, copilul s-a pus pe plâns, aşa că ne-am dus la farmacia non-stop din cartier, de unde am cumpărat lapte praf şi biberon. Am avut, totuşi, noroc de o farmacistă cu suflet şi instinct matern viu, care când ne-a văzut aşa împiedicaţi, ne-a dat drumul înăuntru şi s-a ocupat ea de prepararea laptelui şi de hrănirea bebeluşului. Ba chiar l-a şi primenit un pic, cu şerveţele umede şi un „pampers” curat.

Auzindu-ne povestea, aceeaşi farmacistă a pus mâna pe telefon, enervată, şi a sunat pe cineva, după care ne-a zis:
– Vă duceţi în cutare loc şi aşteptaţi acolo! Da’ să nu mai plecaţi, că dracii vă ia!
– Am inteţes, să trăiţi!

Ne-am dus la instituţia medicală în cauză, de unde mai fusesem daţi afară în noaptea aceea, şi ne-am aşezat cuminţi pe câte un scaun, eu cu copilul în braţe iar colegul cu mânuţele în poală. Arătam ca Stan şi Bran evacuaţi forţat de proprietar în miezul nopţii.
Personalul, când ne-a văzut, ne-a luat la zor:
– Iar aţi venit? Copilul n-are nimic, nu-l putem interna.
Dar, probabil văzându-ne feţele încruntate, n-au îndrăznit mai mult şi şi-au văzut de ale lor, ignorându-ne.

Peste un sfert de oră, ca o dulce răzbunare, a intrat vijelios în prăvălie o doamnă bine, vădit cu capsa pusă şi fitilul scurt. Ne-a văzut în hol, milogi, cu pruncul după noi, şi s-a dus glonţ în camera de gardă. Ce-a urmat m-a uns la suflet. Ce urlete, ce alea, ce alea, duduia s-a dezbrăcat de domnie şi le-a explicat tuturor cam pe unde-i gaura pe unde ar trebui să se ascundă. În treizeci de secunde se mişcat toţi în pas alergător, copilul era preluat, controlat iar pe toate părţile şi internat de urgenţă.

Pe urmă, doamna în cauză ne-a chemat şi pe noi la dreptate şi după ce ne-a frecat un pic ridichea că trebuia să fim mai fermi, am aflat că avem o fetiţă. Slavă Domnului, sănătoasă tun. Mi-a cerut scurt buletinul şi l-a predat la registratură:
– Noi suntem naşii, cum zici că te cheamă? Şi apoi către funcţionară:
– Se botează roaba lui Dumnezeu, Maria, în numele Tatălui şi-a Fiului şi-a Sfântului Duh, Amin! Mâine îi dăm şi cod numeric!

Am aflat ulterior că doamna era şefa Secţiei Neonatologie din spitalul respectiv şi că venise de acasă special pentru noi, duminică dimineaţa la ora 5.00, fără să fie de serviciu.
Deşi mi-am propus de mai multe ori să o caut şi să-i mulţumesc, nu am găsit niciodată prilejul potrivit.
Îi spun acum, dacă mai ţine minte întâmplarea:
– Sărut mâna, Doamnă!

(Sursa: Pagina Septimiu Pan)