Vremuri, adaptări și însemnări

“În 1960, Ellington și colaboratorul său Billy Strayhorn au reimaginat cunoscutul balet Spărgătorul de nuci punându-l pe ritm de swing. Urmărind structura generală a lucrării lui Ceaikovski, Ellington și Strayhorn au adăugat improvizație, sincopă dar și sunetele exuberante ale epocii big band-urilor.

Astfel Țara Dulciurilor devine la Duke Ellington un club de noapte din anii 1930. În secolul al XX-lea, Renașterea de tip Harlem a apărut ca o renaștere culturală, creând fantastice schimbări de expresivitate artistică. Duke Ellington un grand al epocii jazzului, a profitat de ocazie convertind clasicismul Ceaikovskian pentru timpanul familiarizat cu jazz-ului american. Ellington a păstrat celebrele linii melodice ale lui Ceaikovski, atașându-le armonii de jazz, bazându-se pe instrumente precum trompeta, saxofonul și clarinetul, creând un peisaj sonor de o intimitate și un dinamism aparte.

La prima vedere, Ceaikovski și Ellington par și sunt lumi diferite. Spărgătorul de nuci spune povestea încântătoare a Clarei, care primește în Ajunul Crăciunului o păpușă magică, Spărgătorul de nuci. Când ceasul bate miezul nopții, Spărgătorul de nuci prinde viață, conducând-o pe Clara printr-o călătorie fantastică care include bătălii cu Regele Șoarece și armata sa dar și o vizită în fermecătorul Tărâm al Dulciurilor, unde sunt întâmpinați de Zâna Prunelor de Zahăr, de un Trepak rusesc plin de viață, de pipe de stuf eterice, de flori grațioase, de dansatori arabi fascinanți și de multe altele.

Suita Spărgătorul de nuci a lui Duke Ellington nu urmează povestea, ci preia unele dintre personaje și le infuzează cu ritmuri sincopate și improvizații caracteristice jazz-ului. Transformarea este uimitoare. Delicatele aranjamentele orchestrale ale lui Ceaikovski sunt înlocuite de strălucirile de alamă a big band-ului lui Ellington, iar mișcările grațioase de balet își găsesc un nou partener în ritmul energic și swing al jazz-ului.

Prin măiestria lui Ellington suita Spărgătorul de nuci aduce un omagiu originalului și îl prezintă în această formă unei noi generații. Pasionații de jazz se pot delecta cu nuanțele de improvizație, în timp ce pasionații de muzică clasică pot aprecia reinterpretarea inventivă a unei povești deja familiare. Este o dovadă sinceră, directă a universalității muzicii.

Fie că ești un fan înrăit al lui Ceaikovski sau un pasionat de jazz, ascultarea aranjamentului lui Duke Ellington este o experiență unică. Ea permite melomanului să audieze o piesă îndrăgită într-o lumină nouă, apreciind geniul compoziției originale dar și o strălucită reinterpretare.”

-Ce scrii acolo? Și de ce ai adăugat ghilimele?

-E o însemnare din anii 60. Acum am găsit-o.

-Și la ce îți folosește dacă e din anii șaizeci?

-Mie nu îmi folosește la nimic, acum. Altora poate, cine știe?

-Dar ti-a folosit vreodată?

-Știu eu… da, într-un fel da, mi-a folosit.

-Care din ei a fost cu adevărat „folositor” melomaniei tale, Ceaikovski sau Duke Ellington? Mă refer la pasiunea ta atât pentru clasici cât si pentru jazz.

-Mai degrabă Duke Ellington. Felul în care a reușit admirabil adaptarea punând suita pe jazz fără să altereze farmecul originalului.

-Ceaikovski pe jazz… Interesant.

-Așa este. Dar când? În anii aceia, ei bine atunci era altceva.

-Acum nu s-ar putea compune o nouă versiune? Un program AI ar rezolva imediat chiar și o adaptare a adaptării, nu crezi?

-Oh, nu. Ar fi incorect politic. Cu totul incorect.

-Cine ar spune asta?

-Poate chiar AI ar decide pe loc. Da, cam așa ar suna verdictul, „nu merge” sau… „e absurd”.

-Mă întreb, ce-ți veni cu Spărgătorul de nuci? Ai făcut o fixație sau…?

-Oh, nu, fixațiile nu sunt productive, nici preferințele.

-Crezi că lumea de azi nu mai are opțiuni, preferințe?

-Da și nu.

-Vrei să ocolești răspunsul sau nu am formulat destul de limpede întrebarea?

-Lumea de azi face raționamente instabile, care duc la verdicte efemere. Ceea ce e valabil în zori, până seara devine inacceptabil.

-Și atunci când Piotr Ilici Ceaikovski a scris muzica aceea cum…?

-Era în America… Anul 1891.

-Ei nu! Serios? Ce căuta un rus în America?

-În februarie 1891, compozitorul se afla acolo într-un turneu urmând să participe la inaugurarea sălii de concert Carnegie Hall. Coregraful Marius Petipa de la Baletul Imperial Rusesc a ales să adapteze pentru balet, cu ajutorul lui Ceaikovski, povestea scrisă de Alexandre Dumas tatăl, inspirat la rându-i de E.T.A Hoffmann. Legenda spune că premiera baletului a avut loc la Teatrul Mariinsky în anul 1892 și că a fost un insucces. Într-o scrisoare adresată unui prieten, Ceaikovski însuși a remarcat că „aparent opera a fost plăcută, însă baletul nu prea; și, ca fapt divers, în ciuda somptuozității s-a dovedit a fi destul de plictisitor”. Astfel, compozitorul nu a mai acordat prea multă atenție „Spărgătorului de nuci”, considerând că este „infinit mai prost decât Frumoasa din pădurea dormită”. În pofida eșecului inițial, „Spărgătorul de nuci” a devenit unul dintre baletele cele mai frecvent prezentate.

Și noi ce putem spune astăzi? Că plictisitul de propria-i lucrare  – Ceaikovski – l-a inspirat pe Duke? Sau că insuccesul de la Mariinsky Teatr a fost doar o toană a publicului din 1892? Putem spune orice fiindcă chiar dacă deseori istoria se scrie singură din calcule și rațiuni pe moment neștiute, mai sunt și vremuri rare ce-i drept, în care ea, istoria e scrisă cu suflet de copil.

„Una peste alta, New York-ul, obiceiurile americane, ospitalitatea americană, chiar priveliștile orașului și confortul neobișnuit al împrejurimilor – toate acestea sunt pe placul meu și, dacă aș fi mai tânăr, probabil că aș avea o mare plăcere să stau în această țară interesantă și tânără.”

(Scrisoare scrisă de Ceaikovski, 30 aprilie 1891)

„Oameni uimitori, acești americani! În comparație cu Parisul, unde, la fiecare abordare, în bunătatea fiecărui străin se simte o încercare de exploatare, franchețea, sinceritatea și generozitatea acestui oraș, ospitalitatea sa fără motive ascunse și dorința sa de a satisface și de a câștiga aprobarea sunt pur și simplu uimitoare și, în același timp, emoționante.”

(Jurnalul lui Ceaikovski, 28 aprilie 1891)

Spărgătorul de nuci: povestea unei tradiţii vechi germane

„Spărgătorul de nuci”, baletul considerat „infinit de prost” chiar de Ceaikovski