Zece Doamne ferește pe zi
Pe Pământ, tentația umblă și cu semănatul, și cu treieratul și cu morăritul. Acum câțiva ani am cumpărat o dronă. De pe un site american. Statul degeaba Hawaii. Roz. O dronă roz, cu picioruțe albe. Am vândut zburătoarea și telecomanda în pierdere. Acum îmi fac probleme de conștiință. Dacă a aterizat pe vreo casă de păpuși? Una din acelea în care mama vitregă a Albei ca Zăpada se ceartă toată ziua cu mama vitregă a Cenușăresei. Una și-a luat de psiholog luciul oglinzii, cealaltă caută potcoave de cai morți în grajdurile prințului. Nu știu dacă casele de păpuși au câine, poate câțiva păianjeni, dar am văzut pe mulți ducându-se cu câinele la biserică. Pe cine o fi acuzând casa de păpuși? Pe Matrioșka, că ele e multe și-și țin singure de acoperiș.
De următoarea tentație am reușit să mă feresc. Am fost cât pe ce să cumpăr un căcat din plastic, jucărie pentru adulți, care râde doar dacă te uiți la el. Vă dați seama ce se întâmpla dacă cumpăram vreo șapte și-i trimiteam dușmanilor din online?!
Aș putea să desenez un baraj în fața casei lui Buzoianu și apoi, ca marele Walt, schițând pe hârtie și nu pe calculator, să dau drumul la apă. Nu ar mai rămâne nici elasticul de la brăcinarii lui Ciolacu.
Dar eu sunt navetistă și nu am timp de prostii. Marțea trecută conductorul a anunțat la difuzor că aveam să întârziem vreo juma’ de oră. În Japonia, vânzătoarele de bilete ar fi ales statui ca ale Annei Karenina, pentru așa aberație. Am crezut că a căzut rețeaua lui Elon și nu mai poate cuantifica cât am cheltuit pe Candy Crush. De fapt, trenul avea o zi proastă și nu avea chef să meargă la serviciu, mătura sunase deja să anunțe un caz exacerbat de mahmureală. Ceilalți pasageri erau ocupați cu telefoanele și tabletele. Nu păreau să aibă serviciu. Eu a trebuit să trimit un mesaj cu explicație. Și apoi am avut timp să mă uit și la cei din jur.
În stânga mea, era un domnișor fostă domnișoară, de pe sub al cărui tricou, decoltat la subraț, se vedea o bandă din acelea de siluit sânii. Își lăsase părul să crească pe picioare, se crăcănase precum una din marile artiste ale vremii și-și ținea mâna la o sculă pe care nu o avea. Se tunsese numărul unu și se tatuase cu dracul în persoană. E interesant cum unii jonglează cu propria identitate, dar păstrează amintiri dragi din trecut: domnișorii de rit nou păstrează cerceii, cât mai mulți, cât mai deși, domnișoarele de rit nou întreținând în continuare bicepșii la sală și ținând mâna la scula pe care încă o mai au. Statisticile efectuate la cererea sistemului medical național arată că cele mai multe cazuri de depresie au fost înregistrate în rândul minorităților sexuale, pe lângă consumul mare de medicamente, dintre care multe opioide.
În fața mea stătea o baschetbalistă fostă baschetbalist, epilată, cu fustă în colțuri și bocanci cu ținte. E greu să-mi explic cum am ajuns să port 42 la pantofi, baschetbalistele 46, iar bărbații care oferă flori doar 39! Baschetbalista și-a pus picior peste picior, lăsând la vedere bijuteriile de familie, scăpate din chiloții minimali, de dantelă. M-am uitat peste umăr, să văd cine i-a căzut cu tronc. Mi-a făcut semn că era pentru mine. Am păstrat râsul în stomac, spre a mă descărca când aveam să ajung acasă. Trebuie să fi fost cu adevărat disperată, cam ca Michael-ul Dianei, care, milionar fiind, cerșea prin WC-urile publice, după care plângea pe umărul prietenului său, cel care s-a păsăricit în „Haidamacii regelui” / „King’s Men”. În plus, nu m-am vopsit de mai bine de cinci ani, mă machiez doar dacă mă obligă de la serviciu și nu am unghii din alea. Nici glet nu pun pe față și nu m-am tatuat nici măcar pe gleznișoară. Puteam să-i fiu strămoașă, resping ideea de fosilă.
Am scăpat la secundă. Un bărbat de culoare, cu mărgele bombate, curcubeu și unghii frez-piersică cu sclipici s-a așezat lângă baschetbalistă. A întrebat, din periscop, dacă a deranjat conversația. Am negat hotărât. I-am lăsat să se descurce între ei, mi-am luat valiza și am coborât la Piccadilly. Trenul de pe cealaltă parte de peron nici nu a oprit, nici nu a privit în urmă.
M-am îndreptat spre stația de autobuz. Am luat autobuzul pentru trei stații. O bătrână cu cadru m-a ajutat să dau jos valiza cu laptop din autobuz. Un bătrân uitat de ploaie pe stradă mi-a arătat clădirea de birouri de vizavi.
-Când eram copil, acolo era piața de pește. Pește pescuit proaspăt. Pentru câțiva bănuți căram sacul cu pește până la tarabe. Simt și acum mirosul, văd mușteriii …
Când eram copil, bunica scotea toate osișoarele din pește, altfel mâncam numai mămăliga. Păstrăv de apă dulce. O zvârlugă.
Lasă un răspuns