Ziaristul trebuie să aibă o curiozitate de pisică!

Publicista și scriitoarea Dona Tudor mi-a trimis, alături de cîteva cărți cu dedicație, întrebările pentru un interviu care ar urma să fie inclus de domnia sa într-un volum dedicat Reporterului de teren. Așa cum am mai spus, întrebările, dacă sînt incitante, constituie pentru mine focuri de armă care mă fac să tresar într-un gînd interesant. Am trimis Doinei Tudor răspunsurile cerute. Nu știu cînd va publica interviul. Pînă atunci desprind din text răspunsurile la trei întrebări:

 1.Cînd ați simțit prima dată că „terenul” pierde în fața biroului? Dacă ar fi să puneți o dată, un deceniu, pe ruptura aceasta, care ar fi și de ce?

Data precisă, nu mi-o amintesc. Sigur e că s-a întîmplat în toiul Pandemiei. Imposibilitatea de a ieși din casă a dus la dispariția reporterului de teren. Cum să mergi la fața locului cînd – vorba Ninei Cassian din 1948 – „fața locului era umflată”? E impropriu a spune că „terenul” a pierdut în fața „biroului”. Practic, lucrul în redacție a pierdut în fața lucrului de acasă. Pe măsură ce presă scrisă a cedat în fața presei on line – și din motive financiare – s-a ivit și înflorit gazetăria făcută nu la birou, ci acasă, în bucătărie, în cămară și chiar în pat. Cred că o parte substanțială din dezastrul presei indiferent de suport (tipărituri, site-uri, televiziuni) își are cauza în dispariția redacției ca spațiu nu doar de lucru, dar și de socializare. Cele mai multe site-uri sînt redactate de acasă. Ca și în alte domenii asta înseamnă:

a) Absența conștiinței că lucrezi, că ești angajat în ceva important, în ceva serios. Cum să ți se pară scrierea unui articol ceva serios cîtă vreme faci asta din pat, de sub plapumă, din bucătărie, în sporovăitul oalei de pe aragaz sau chiar din baie?

b) Una e să redactezi de acasă, de unul singur, și alta e să redactezi dintr-o redacție. A fi în redacție înseamnă a conștientiza că lucrezi și, mai ales, înseamnă a te hrăni din atmosfera redacțională, unică între atmosferele de muncă din lume. Să nu uităm că redacția dă și posibilitatea de a te consulta cu colegii, cu șefii, de a-ți verifica imediat o informație.

c) Ieșitul din casă e deosebit de important și pentru un pensionar, deoarece înseamnă ieșitul în realitatea provocatoare de gînduri, de emoții. E lesne de înțeles ce înseamnă ieșitul din casă pentru un ziarist, fie și pentru a ajunge la redacție. Și nu mă refer doar la posibilitatea de a te documenta din mers, ci și la șansa de a-ți încărca bateriile cu energia dată de Real.

2. Ce deranjează cel mai tare azi la jurnalismul de tastatură: lipsa riscului, lipsa sursei din teren sau lipsa rușinii? Dacă ați conduce astăzi o redacție a unui mare cotidian sau o redacție de știri la o televiziune națională, ce ați interzice explicit, prin reguli?

Cel mai tare mă deranjează transformarea gazetăriei într-o meserie oarecare, asemenea celei de vînzător ambulant de cratițe și linguri sau de portar care deschide ușa la un hotel de lux. Celor cu care am lucrat de-a lungul vremii le-am spus – și cred că i-am convins – că profesia de gazetar e cea mai importantă dintre profesiile din Istorie. La ora actuală, în majoritatea redacțiilor din România lucrează tineri și tinere ce lasă impresia că s-au angajat în presă deoarece nu și-au găsit loc de muncă în altă parte. Devotamentul față de profesie – însemnînd că ești gazetar 24 de ore din 24 de ore – se întîlnește tot mai rar. Mai toată lumea face copy-paste. Atenție, nu copiază în sens clasic; copiatul de pe vremuri însemna să scrii cu mînuța ta textul pe care ți-ai propus să-l copiezi, și pînă la urmă din acest efort – de a-l scrie cu mînuța ta – rămîneai cu ceva în cap. Acum copierea presupune doar efortul de a apăsa pe o clapă a tastaturii. E cea mai mare nenorocire a presei de azi, cu un rol decisiv în mutarea consumatorului pe rețelele sociale. Evident, o publicație n-are cum să nu difuzeze și ea o informație bombă apărută într-o altă publicație. Numai că aceasta se difuzează cu precizarea sursei, fie și pentru că e riscant să dai o știre senzațională dezvăluită de altul ca fiind întocmită de tine. Apoi, publicația purcede la o adîncire a știrii reproduse dintr-o altă publicație. În presa americană nu de puține ori publicațiile concurente, după ce-au preluat știrea, pornesc investigații pe cont propriu. Nu de puține ori acestea au rezultate mai spectaculoase decît știrea inițială.
Prin urmare, dacă aș conduce o publicație aș interzice – prin afișe puse chiar de la intrarea în redacție – practica lui copy-paste.

3. Dacă vi s-ar oferi șansa să scrieți manualul reporterului tînăr: ce trebuie să facă zilnic pentru ca să nu devină un „operator de internet” ce așteaptă informația prin sursa de la „jgheab”? Care e proba pe care ați da-o unui debutant ca să rămînă în redacție sau să-și caute altă meserie?

Să fie curios.
Nu o curiozitate de jurnalist, ci curiozitate de pisică.

Zice Învățătura:
Curiozitatea omoară pisica.
Asta înseamnă că pisica e atît de curioasă încît își asumă riscul de a muri pentru a-și satisface curiozitatea.

Mă voi referi la proba dată de mine de-a lungul timpului, la angajarea unui tînăr într-o redacție condusă de mine. După discuția despre cine e, ce e și de ce vrea să facă presă, îl trimiteam într-un loc din București, spunîndu-i să se întoarcă de acolo cu o filă și jumătate de material. Nu-i dădeam subiectul, nu-i spuneam ce să urmărească. Lăsam la latitudinea sa alegerea subiectului și a amănuntelor astfel încît textul să poată fi publicat în ziar.

Prin asta urmăream să verific:

a) Disponibilitatea de a descoperi interesantul chiar acolo unde totul pare banal, neinteresant.
b) Capacitatea de a strînge argumente pentru tratarea unui subiect.
c) Capacitatea de a descoperi un subiect de presă. Materialul putea fi: reportaj, interviu, investigație, comentariu. Totul era să fie de citit.
d) Talentul de a sesiza amănunte care scapă ochiului obișnuit.
e) Talentul de publicist.