Zilele blestemate ale bolșevicilor

Pînă nu demult îmi împărțeam viața în Înainte de Revoluție și După Revoluție.
De ceva timp, o împart în Înainte de Coronavirus și În vremea Coronavirus.
Pot spune astfel că înainte de Coronavirus (ce vremuri de aur! Puteam merge la Bibliotecă în fiecare zi și mă puteam plimba prin Parcul Academiei) am găsit pe masa la care stau de 40 de ani o carte: Ivan Bunin, Zile blestemate.

zile_blestemate

Citisem și chiar scrisesem despre acest mare scriitor rus, sedus printre altele de farmecul cu care prezentase, preț de o povestire, un geamantan. Un geamantan ca personaj principal. Titlul acesta nu-l știam. Nu era singura noutate. O alta era dată că primeam o carte cu dedicație din domeniul creației literare. De regulă primesc astfel de cărți din domeniul istoriei. Traducerea și prefața aparțineau lui Gheorghe Barbă.

Profitînd de zilele blestemate ale Coronavirus am citit cartea lui Ivan Bunin.
Bunin e unul dintre scriitorii ruși mari. Un scriitor rus e prin sine însuși mare. Dacă e scriitor rus și e și mare, ne dăm seama că e de fapt măreț. S-a născut la Voronej la 20 octombrie 1870. Fiu al unei familii de nobili scăpătați din gubernia Orlovsk. Falimentul familiei sale îl face să plece în lume în 1889. Se afirmă grație lui Maxim Gorki, care-l prezintă drept „cel mai bun stilist al generației sale”. Devine un adversar înverșunat al Revoluției bolșevice, În 1918 pleacă din Moscova la Odessa, aflată sub ocupația Albgardiștilor. La începutul lui 1920 reușește să fugă din Odessa cucerită de Armata Roșie spre Constantinopol cu o navă străină. Un destin tipic multor nobili ruși, descriși de Bulgakov în Garda Albă. Se stabilește în Franța, unde-și continuă activitatea literară, marcată de nostalgia după Rusia a emigrantului. Ia premiul Nobel în 1933. A fost reabilitat în URSS la Congresul al II-lea la Uniunii Scriitorilor, din perioada poststalinistă poreclită Dezghețul. Prefațatorul cărții Zile blestemate, traducătorul și editorul, cel care mi-a trimis cartea cu dedicație. Gheorghe Barbă, semnalează un fapt rusesc din destinul lui Bunin în exil:

„Cei 715 000 de franci ai Premiului Nobel i-ar fi ajuns să trăiască îndestulător pînă la sfîrșitul vieții. Dar din cauză că cea mai mare parte a banilor a fost investită în niște acțiuni ale unor companii dubioase, iar Bunin, lipsit de practica din lumea de afaceri, pierde banii investiți, e nevoit apoi să ducă un trai cu lipsuri și sărăcie, mulțumindu-se cu puțin. Dar și în aceste situație el n-a fost ispit de generoasele promisiuni și făgăduieli din partea autorităților sovietice privind propunerea de a se întoarce în patrie, el refuză rămînd doar cu dorul ei. Bunin va rămîne sărac și va muri sărac.”  (În 1953, precizăm noi.)

Zile blestemate e jurnalul lui Ivan Bunin din 1 ianuarie 1918, de la Moscova, pînă în 17 iulie 1919, la Odessa. Potrivit finalului, pînă în ianuarie 1920, cînd a fugit din Rusia, Ivan Bunin a mai scris, numai că „foile ce urmau după cele de mai sus, așa de bine le-am îngropat în pămînt, încît înaintea fugii din Odessa, la sfîrșitul lui ianuarie 1920, în nici un fel nu le-am mai putut găsi”.

Prăbușirea Lumii vechi, echivalentă pentru mulți ruși cu prăbușirea Unversului cunoscut, a creat în literatura rusă tema Viforniței, a Prăpădului, Tot ceea ce se știa ca temeinic, de neclintit, e acum praf și pulbere. Din această conștiință s-au născut capodoperele lui Mihail Bulgakov, precum Garda Albă, Zilele Turbinilor, romanul lui Alexei Tolstoi, Calvarul. Zile blestemate aparține literaturii cu această tematică. E mai mult decît interesant că la noi, cu excepția Cronicii de familie, literatura n-a surprins descumpănirea produsă de prăbușirea Lumii vechi. Cum la fel de interesant e faptul că după decembrie 1989 nici o creație, da, ce spun eu, nici un text, n-a descris drama nomenklaturiștilor.

Această temă a Viforniței apare și în Zile blestemate. Noutatea o dă însă ura scriitorului față de bolșevici. Pe vremea proletcultismului, se tipăreau romane în care dușmanul de clasă ura din răsputeri noua orînduire. Autorii se fereau însă de uri autentice, provocatoare de emoții. Dușmanul de clasă ura în chip caricatural, de regulă, suficient de ridicol pentru a nu stîrni teamă din partea oamenilor muncii. Bunin din Zile blestemate îi urăște pe bolșevici. O ură profundă, autentică, generatoare de capodopere ale prozei,

Iată un exemplu de descriere a realității bolșevice din Odessa:

„Iar în piaţă, lîngă Dumă, şi acum încă îţi bate la ochi roşul blestematelor tribune de întîi mai. Iar mai departe se înalţă ceva de neînţeles prin mîrşăvia sa, prin caracterul enigmatic şi prin complexitate, ceva meşterit din scînduri, probabil după vreun desen futurist, cu fel de fel de zugrăveli, prezentînd o anume casă, ce se îngustează spre vîrf, cu anumite porţi străvezii. Iar pe Deribasovskaia din nou pancarte: doi muncitori învîrtesc o presă, iar sub presă zace un burjui strivit, din gura căruia şi din dosul lui ies monede de aur. Iar mulţimea? Ce murdărie, mai întîi de toate! Cîte mantale soldăţeşti vechi şi murdare de nu se mai poate, cîte moletiere decolorate pe picioare şi caschete soioase pe capetele păduchioase, cu care parcă au măturat strada! Şi ce groază te apucă, cînd te gîndeşti cît popor umblă acum în îmbrăcăminte smulsă de pe cei ucişi, de pe cadavre!

Principalul la soldaţii armatei roşii este destrăbălarea. Ţigara între dinţi, ochii tulburi, insolenţa, cascheta dată pe ceafă, pe frunte ciuful. Îmbrăcaţi în zdrenţe de strînsură. Uneori uniforma anilor ’70, uneori, nitam-nisam, pantaloni de călărie de culoare roşie şi pe lîngă aceasta mantaua de infanterie şi o uriaşă sabie arhaică.

Santinelele stau la intrarea caselor rechiziţionate în fotolii în cele mai necuvincioase poziţii. Uneori şade pur şi simplu un golan, cu browing la brîu, de o parte atîrnă baioneta nemţească, pe de alta pumnalul.

Pentru a încălzi apeductul, aceşti «constructori ai vieţii noi» au dispus sfărmarea renumitei estacade din Odessa, acel canal de lemn din port, lung de mai multe verste, prin care se făcea însilozarea grîului. Şi ei înşişi se jeluiesc acum în «Izvestia»: «estacada este jefuită de oricine!» Sunt tăiaţi, curăţaţi pentru încălzire şi copacii – deja în mai multe străzi se înşiră pe două rînduri trunchiuri de pomi dezgoliţi. Soldaţii armatei roşii, cînd pregătesc samovarele, rup paturile de la arme, facîndu-le surcele.”