Spitalele suport Covid au costat zeci de milioane de euro și sunt goale, pentru că sunt improprii. Arafat și Voiculescu evacuează bolnavii din spitale

Zîmbetul lui Stalin în literatura română

Pînă la moartea din 5 martie 1953, Stalin ocupă un loc de seamă în literatura proletcultistă, denumită în epocă Literatura nouă sau Literatura angajată sau Literatura realist socialistă. Despre felurile în care Stalin e abordat de poeți, de prozatori și de dramaturgi se poate scrie un întreg volum. Aceasta deoarece, obligați să-l cînte pe Stalin, literații noștri s-au descurcat mai bine sau mai rău în materie de fantezie.

Unul dintre felurile de abordare a lui Stalin constă în evidențierea în versuri sau în proză a dragostei maselor muncitoare față de Învățătorul popoarelor. Culmea acestui sentiment revoluționar e reprezentată de rolul crucial deținut de Zîmbetul lui Stalin în viața, dar mai ales în munca Poporului român.

Dragostea și recunoștința față de I.V. Stalin pot stîrni și confuzii simpatice, în nici un caz contrarevoluționare, cum se întîmplă cu personajul Maria Tomii, din poemul Ce gîndea Maria Tomii cînd lucra în Schimbul de Onoare de Dan Deșliu. Schimbul de Onoare se intitula un schimb de lucru, într-o întreprindere, asigurat în zilele de sărbătoare revoluționară, de fruntașii în producție. În cazul Maria Tomii Schimbul de Onoare („la bormașină”) are loc în ziua de 21 decembrie, zi cînd se aniversa nașterea lui Stalin. La ieșirea din schimb, Maria Tomii trăiește o întîmplare mai aparte:

„… Și-a mai strîns basmaua înc-odatʼ
și-a ieșit agale din uzină…
Și acest decembre minunat
își ningea nămeții de lumină…
Lîngă poartă cine îi răsare?
Vechi prieten cu surîs blajin…
– Cui zîmbești, tovarășe Stalin?
Oare ei? Chiar ei, pe cît se pare!…

Și cum trece ulița încet,
singură se-ntreabă și nu știe:
– Cui zîmbea tătucul din portret?
… Surîdea Republicii, Marie!…”

(Dan Deșliu, În numele vieții, Poeme, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorului din RPR, București, 1950, pag. 64)

Se vede treaba că Maria Tomii nu e suficient de om nou încît să nu se gîndească doar la ea. Doar prin acest orgoliu de tip burghez – așa aș fi scris dacă aș fi fost critic proletcultist – se explică graba ei de a crede că zîmbetul lui Stalin îi era adresat ei și nu Republicii.

Zîmbetul lui Stalin nu stîrnește doar emoții. El joacă un rol deosebit în creșterea productivității. Cel puțin așa apare într-un alt poem semnat de Dan Deșliu, Reșița cîntă slavă lui Stalin, inclus în volumul În numele vieții, Poeme, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorului din RPR, București, 1950.

Aflați în întrecere cu ei înșiși în cinstea zilei de 21 decembrie, muncitorii de la Reșița beneficiază de Zîmbetul lui Stalin:

„… Și zîmbește tătucul cu surîsul de aur
tuturor cîți se-ntrec în frămîntul uzinii
să-și grăiască iubirea pentru marele Faur
al izbînzilor muncii – ziditorul luminii.
Își zîmbește și ție, pentru marele spor,
meștere Francisc, șef-topitor…” (op.cit., pag. 56)

Maria Tomii se topește de emoție la întîlnirea cu portretul lui Stalin. Eroul liric din poezia lui Tiberiu Utan a avut privilegiul, marele privilegiu de a-l vedea pe Stalin.

Tînărul scriitor Tiberiu Utan face Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. După absolvire, întors în țară, tipărește la ESPLA, în 1955, volumul de versuri Chemări. Experiența din URSS e folosită liric în grupajul Jurnalul unei călătorii. Prima bucată se intitulează Convorbire telefonică și transpune literar convorbirea dintre fiul de la Moscova și mama din România. După relatările despre întîmplările din sat („În colectiv au mai intrat/ Încă vreo patruzeci de inși”), mama proclamă:

„Însă eu
Sînt mîndră, sufletul mi-e plin
De fericire: Fiul meu
E-n Moscova, lîngă Kremlin”.

(Tiberiu Utan, Chemări, ESPLA, București, 1955, pag. 53).

O altă poezie Din nou în sat… datată 1951, ne destăinuie liric experiența revenirii în sat pe perioada vacanței. Vecinii se strîng curioși:

„S-au strîns vecinii:
– Bine ai venit!
– Cum e pe-acolo vremea?
– Cînd te-nsori?”
(Tiberiu Utan, Chemări, ESPLA, București, 1955, pag. 37).

Nu știu ce-a răspuns poetul acestor întrebări mai puțin angajante. La o altă întrebare a răspuns cum se cuvine la o întrebare demnă de un sat de democrație populară:

„– Pe Stalin l-ai văzut?
… Prin ochi, zvîcnind
O luminiță vie a trecut
Și cît de fericiți au tresărit
Cînd, mîndru, le-am răspuns:
– Da, l-am văzut!” (op.cit., pag. 37)

Nu știm dacă Tiberiu Utan a avut șansa vieții sale de a-l vedea pe Stalin. Noi credem, judecînd după ce însemna un student român la Moscova, că n-a avut posibilitatea să-l întîlnească pe Stalin în carne și oase. Ion Iliescu era nu doar student la Moscova, dar și secretarul Asociației studenților români din URSS. Cu toate acestea nu-mi amintesc să fi mărturisit undeva că la văzut de aproape pe Stalin. Altfel stau lucrurile cu membrii delegației ARLUS care vizitează URSS în zilele de 25 ianuarie – 25 februarie 1946.

Prima parte a lui 1946 stă sub semnul deciziilor luate de cele trei Mari (URSS, SUA, Anglia) pentru rezolvarea Crizei politice provocate în România de Greva regală, declarată la 21 august 1946.
Între 16-26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferinţa celor Trei Mari Puteri. O delegaţie a acestora vine la Bucureşti pentru a transpune în practică deciziile Reuniunii.

Alături de includerea în Guvernul Petru Groza a doi reprezentanți ai Partidelor istorice, măsură de ochii lumi, pentru că respectivii n-au nici o putere, se hotărăște ținerea de alegeri generale în noiembrie 1946.

În România, se deschide așadar Campania electorală, mai mult sau mai puțin mascată.
Și sub acest semn al campaniei o delegație de personalități culturale, științifice și politice din România e invitată, în cadrul unei delegații ARLUS, de Asociația Sovietică VOKS, să viziteze URSS între 25 ianuarie – 25 februarie 1946.

Potrivit presei de la vremea respectivă:

„Vineri 25 Ianuarie orele 8 dimineaţa a decolat de pe aerodromul Băneasa cu direcţia Moscova o delegaţie a ARLUS-ului compusă din d-nii:
Prof. dr. C.I. Parhon președintele ARLUS-ului, Mihai Magheru, secretar general ARLUS, dr. Simion Oeriu, comisar general pentru Aplicarea Armistițiului și vicepreședinte al ARLUS-ului, prof. Al. Rosetti, rectorul Universității din București, Victor Eftimiu, președintele Societății Scriitorilor Români, prof. Andrei Oțetea, rectorul Universității din Iași, prof. Emil Petrovici, rectorul Universității din Cluj, Egizzio Massini, directorul general al Operei Române din București, Dora Massini, Teodor Rudenco, A. Popper, directorul editurii Cartea Rusă, M. Gh. Bujor, C. Papadopol- Calimah, Lascăr Catargi.”

Delegaţia e primită de Stalin, la Kremlin.
Învățătorul Popoarelor nu e accesibil oricui. Primește delegația ARLUS, pentru că URSS a declanșat o vastă campanie de seducere a opiniei publice de la noi, dată fiind ostilitatea românilor față de ruși.

O scurtă relatare a acestui moment face Mihai Magheru la conferinţa de presă ţinută de delegaţie pe 25 februarie 1946, la întoarcerea în țară:

„Vreau să vă dau cîteva impresii în legătură cu audienţa pe care am avut-o la Generalissimul Stalin.
Fiind vorba de cel mai mare om de stat al timpurilor noastre, după părerea multora dintre noi, şi a mea proprie, am avut cu toţii o oarecare emoţie înainte de a-l vedea pe Generalissimul Stalin, emoţie care s-a risipit în momentul cînd am fost în prezenţa lui.

Este imposibil să vorbim de Generalissimul Stalin, fără să vorbim de simplitatea şi modestia care-l întruchipează în momentul cînd eşti în prezenţa lui.
Toţi am avut aceeaşi impresie, impresie de claritate la vederea lui, iar din conversaţia cu dînsul, reiese claritatea pe care o are judecata sa, claritate pe care o are prin felul de a privi oamenii şi lucrurile.

Primul lucru de care s-a interesat a fost copiii noştri, felul cum este organizată şcoala la noi, felul în care aceşti copii îşi ridică nivelul lor cultural.
În al doilea rînd s-a interesat de felul în care ARLUS îşi duce activitatea sa. A arătat foarte mult interes pentru această organizaţie a noastră şi a socotit că este foarte necesar ca această asociaţie să aibe cît mai multe cărţi, deoarece cultura rusă este o cultură care poate interesa cît mai mulţi oameni şi ştie ce puţin a fost cunoscută la noi în ţară înainte.”

Joi, 28 februarie 1946, Victor Eftimiu publică în Dreptatea nouă, publicația pe care o conduce, pe locul editorialului, articolul Stalin. Textul mărturisește înainte de toate emoția, uriașa emoție de a a-l vedea pe Stalin în carne și oase:

„«Am cunoscut un georgian fermecător», scria, cîndva, Lenin, vorbind despre Iosif Vissarionnovici Stalin care, paralel cu Vladimir Ilici, fără să ştie unul de altul, unul la nord, celălalt în Caucaz scriau, paralel, fără să se citească, acelaşi cuprins de pagini, nu numai de luptă revoluţionară, dar şi de reflecţii filosofice, despre materie şi spirit…

Aceiaşi impresie de vrajă ne-a lăsat şi nouă generalissimul Stalin, în cele cinci sferturi de oră pe care le-am petrecut în biroul de la Kremlin, de faţă fiind şi Comisarul poporului pentru afacerile străine, d. Molotov.

Un birou simplu, mobilat cu sobrietate. Pe pereţi, o fotografie a lui Lenin, două gravuri reprezentînd pe Karl Marx şi pe Engels, şi două portrete în ulei ale generalilor Kutuzov şi Suvurov, cunoscuţi nu numai pentru vitejia lor, dar şi pentru sentimentele lor democratice, progresiste, în vremea întunecată a ţarismului.

E ora şapte seara.
Generalissimul va intra peste un minut-două. Inima ni se strînge de emoţie. Ne vom afla în faţa celei mai puternice personalităţi a globului. Preşedintele Roosevelt a murit. Churchill nu mai conduce imperiul britanic. Stalin, pe care cincizeci de ani de luptă nu l-au clintit, e colea, în toată măreţia lui. A învins nu numai ca apologet al lumii viitoare, dar a cunoscut şi victoria militară, la care se poate că nu s-a gîndit niciodată, fiindcă ţelul său suprem era pacea lumii, nu convulsiunile tragice prin care a fost nevoită să treacă biata omenire. Aşteptînd să intre Stalin, ne aşteptam nu la o singură fiinţă omenească, ci la o serie de imagini, realităţi şi legende suprapuse, personalităţi multiple, procesiune de simboluri. Era, în primul rînd, pentru noi, cei ce-i cunoaşteam activitatea şi scrisul, omul dîrz, vrajnicul luptător pentru o credinţă, neclintit, mergînd spre ţintă ca într-o halucinaţie, dar precis în acelaşi timp, halucinant de precis şi de lucid. Era apoi tovarăşul lui Lenin, cu care a construit nu numai Uniunea Sovietică, dar şi arhitectonica spirituală a universului întreg. Iată, apoi, omul pe care l-au atacat cu brutalitate şi unii dintre ai lui şi alţii de dincolo de hotare, ca să culmineze cu icoanele sîngeroase propagate în timpul războiului cu nazismul agresiv. Pe urmă iată conducătorul de armate pe care-l aşteptau să se refugieze în Urali, iată-l aruncîndu-şi armatele pînă-n inima Germaniei arogante. Un nou prestigiu şi o nouă teamă aureolînd numele lui Iosif Vissarionovici. Generalissim. Dictator. Despot. Un om atît de puternic nu poate să devină decît un despot. Imaginile despoţilor, ale dictatorilor, se ridică-n faţa noastră. Iată-l pe Mussolini, cu «facia feroce», bombîndu-şi torsul, declamînd şi gesticulînd teatral, cu un întreg aparat scenic în jurul lui. Şi iată-l pe Adolf Hitler vorbind ca într-un acces de demenţă, ridicînd pumnul, ameninţînd, într-un lătrat baritonal… Potenţaţi din trecut, generali-suverani, Napoleoni, vorbind emfatic în faţa piramidelor, Temerlani şi Gingis-Khani – Asia revărsată pînă-n confinele cele mai occidentale europene, Asia misterioasă şi plină de pericole, ameninţare cumplită pentru toată lumea civilizată… Stalin…

Dar a intrat Stalin cel adevărat. Să fie acesta – sau numai un trimis al lui, anunţînd că va intra generalissimul?… Nu, este el însuşi, fiindcă alături de el vine şi Molotov, – un Molotov mai puţin sever decît îl arată fotografiile, mai surîzător, mai tînăr. De ce vor fi atît de crunte, în imagini, chipurile oamenilor importanţi? Iată, însuşi Stalin este cu totul altul decît cel popularizat prin statui, portrete, fotografii, peliculă.
Acolo e drept, marţial, cu chipiul pe frunte şi uniforma care-l eficializează…
Îl credeam mult mai înalt. Mai ales că-l văzusem, recent, în filme şi-n fotografii, alături de Lenin, pe care-l domina cu un cap.

Omul atît de blînd care a intrat acum are o statură mijlocie, poate mai puţin decît mijlocie. E în capul gol, un cap care nu stă drept rigid, între umeri, străfulgerînd cu priviri de vultur imperial. Uşor aplecat într-o uniformă simplă, cu o singură decoraţie mică, emblema Uniunei. Generalissimul ne întinde o mînă palidă, feminină, şi ascultă în picioare salutul emoţional al profesorului Parhon, şeful delegaţiei noastre.

Apoi, cu un gest familiar, ne arată masa lungă, încojurată de fotolii…
– Să stăm!…

Şi să ne aşezăm.
Şi convorbirea începe. Întrebări şi răspunsuri. Le vom povești altădată, poate mîine.

A trebuit simplicitatea, bunătatea, sinceritatea cu care ne-a vorbit Stalin ca să ne regăsim pe noi înşine şi să uităm că n-avem în faţa noastră un satrap oriental, un Domn fanariot, căruia trebuie să-i spui în fiecare moment:
– Frumos eşti Măria-Ta! Sprîncenat eşti Măria-Ta!

Stalin nu vrea să-i spunem lucruri plăcute. Nu ne cere decît adevărul.
Avem în faţa noastră pe omul care de peste o jumătate de secol a luptat pentru adevăr şi dreptate, a cunoscut toate prigoanele şi n-a dezarmat o clipă. Omul care a cunoscut omul sub toate chipurile şi închipuirile lui.

Pentru care nu există colţ ascuns al sufletului omenesc. Care a stat în puşcării alături nu numai de revoluţionari, ca el, dar şi printre deţinuţii de drept comun, drojdia societăţii. Nu i-a dispreţuit nici pe ei, i-a ascultat şi a căutat să le înţeleagă păsurile. Omul acesta nu poartă în el nici o vanitate şi nici o minciună. Ţine ochii în jos, uşor acoperiţi de pleoape, şi-i ridică întrebător spre cel care i s-a părut că n-a spus ceva perfect adevărat, perfect onest. Stalin vorbeşte încet, puţin şi rar. Dar fiecare cuvînt e măsurat şi exprimă un gînd, o realitate. Nimic nebulos, nimic emfatic, nimic inutil. Dar această conciziune nu este rece, rigidă, stearpă. Un zaimi de bunătate şi de înţelegere încălzeşte tot ce purcede din acest om de oţel.

Am cunoscut un georgian fermecător.
Farmecul lui Stalin nu e voit, nu este acel «charme slave», de care se vorbea pe vremuri, acel farmec căutat, mieros, bisericesc, în care intră şi puţină şarlatanie.
E farmecul care emană dintr-o personalitate perfect realizată, perfect decantată, spiritualizată, ridicată pînă la cel mai înalt simbol.

Stalin e diamantul pur rezultat din focul tumultos care l-a consumat o viaţă întreagă. Nu faptul că ne-a spus atîtea lucruri frumoase şi bune pentru ţara noastră ne-a făcut să plecăm de la el vrăjiţi, cu ochii plini de lacrămi, dar însăşi făptura lui fizică şi spirituală, – care ar exercita aceeaşi magie, în orice mediu ar fi purtată, anonimă, fără prestigiul marelui şef. Stalin nu vorbeşte la Kremlin altfel decît ar vorbi, necunoscut, unor ţărani, într-o izbă.

Personal, am plecat de la Stalin, cu o impresie pur estetică.
Fiecare om are în viaţa lui cîteva emoţii de calitate, pe care ţi le dă numai arta. Nu ştiu pentru ce, dar întîlnirea cu Stalin mi-a dat intensitatea de emoţii pe care le-am încercat în tinereţe ascultînd a cincea simfonie a lui Beethoven, urmărind pe Mounet Sully în «Regele Edipos», contemplînd amurgul de pe Acropole.

Dacă acest cuvînt n-ar fi compromis aş spune «un sfînt».
Mai presus de scriitor, de luptător, de conducătorul de popoare şi de marele strateg, Stalin mi se pare perfectul exemplar de umanitate visat de filosofia antică, de religiile consolatoare şi de etica modernă.”

Emoționat e și un alt membru al Delegației, Alexandru Rosetti.
Drept pentru care scrie și publică în Revista Fundațiilor Regale, martie 1946, tableta I.V. Stalin:

„Moscova, 21 februarie 1946. De la locul meu, îl văd din profil.
Sîntem așezați în jurul unei mese lungi și înguste; generalissimul stă lîngă interpret, care s-a așezat în capul mesei.

Profilul este pur, trăsăturile obrazului sînt fine. Părul, argintiu, se rărește spre creștet. Mustața e de culoare mai închisă. Ochii, îi ține aplecați deasupra paginii albe a blocului, pe care trasează linii geometrice, cu un creion roșu. Gesticularea aceasta a mîinii întovărășește în mod instinctiv frazele scurte, rostite cu glas scăzut, astfel încît, uneori, ai impresia că monologhează pentru sine însuși, în singurătatea camerei de lucru.
(Deși un birou simplu e așezat într-un colț al odăii, generalissimul nu pare a lucra aici).

Am sosit la Kremlin pe înnoptate; la ora 7 am fost introduși în biroul generalissimului.
Ne aștepta în picioare, în fundul camerei, și venind spre noi ne-am strîns mîna tuturor, înainte de a-și lua locul în capul mesei. Impresia de energie calmă. Linii simple, stil clasic. Simți la dînsul deprinderea de a gîndi. Filosoful transpare în toate întrebările pe care le pune. Omul de acțiune pornește de la frazele scurte, în care își concentrează toată energia.

Este un mare privilegiu de a fi putut asista la comportamentele unui astfel de om. Raportată la istoria strictă a evenimentelor, personalitatea lui este covîrșitoare. Dar opera scrisă nu trebuie uitată, spre pildă expunerea de factură clasică asupra materialismului dialectic.

Acest om a sfărîmat mașina de război nazistă. Fiara ajunsese la periferiile Moscovei și Leningradului. Voința lui de fier s-a repercutat în mii de piepturi. Poporul sovietic a rezistat și a învins.

Coheziune, sacrificiu liber consimțit de toți, pentru izbăvirea patriei. Atașamentului orb de odinioară, al poporului, pentru șeful Statului, i s-a substituit o iubire rațională.
Cariera prodigioasă a șefului de astăzi, o poți urmări prin imagini în muzeul Lenin, vecin. Acolo se poate zări, într-o sală, un Stalin tînăr, cu o figură lungăreață și o mustață fină, neagră, coafat cu o pălărie de paie cu borduri largi, un portret revelator, în care gracilitatea tinerească se aliază unei energii dure. Contrastul e frapant.

Modestia eroului este aparentă. Ea se manifestează și în uniforma simplă ce-l înveșmîntează și în toate atitudinile sale. Stilul lui Stalin e simplu și sincer. Și aceasta are drept urmare o generalizare a acestei atitudini, prin rațiune de Stat.

Sinceritate, onestitate, respect al cuvîntului dat.
Ne aflăm în Uniunea republicelor socialiste sovietice.”


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii pentru articolul „Zîmbetul lui Stalin în literatura română”

  • io creca ambii doi spun adevarul, haiosul fiind xhm⁹iar Stalin:))))
    in timp ce unii s au intalnit cu Stalin, ailalti au vb cu Motov!:))))))
    deci: Stalin s a intalnit doar cu unii dintre ei, printre care si Rosetti!
    Haios rau, Stalin, asta!:))))))
    …citeodata:)

    • ..deci…tuica fiarta e buna!:)))
      La multi ani, Maestre! Sa fii sanatos!:))

      • Claudiu Dunareanu, tu esti rusoaica draguta?:)))
        In orice caz, La multi ani!:))

  • Sanatate sa aveti Maestre!

    Si poporului roman ii doresc sa nu mai aiba parte de ranjetul din deal!

  • Felicitari d-le Cristoiu pentru articol !
    Sincer , nu am inteles din el daca sunteti pro sau contra personajului…
    Eu zic ca mai bine-l lasati la cosul de gunoi al istoriei…. asa cum a cazut el.
    Retine-ti va rog , si ar trebui sa accentuati , ca in perioada respectiva erau si alte curente de gandire,
    alte interese, alte scopuri… nu neaparat convergente.
    Pentru ca ati adaugat si ceva versuri… poate ca versurile de mai jos va vor (re)aminti .. ceva :

    „””
    Privighetoarea

    de Toma George Maiorescu

    „In fostul Palat regal din Cotroceni se afla azi Palatul Pionierilor”

    Statea
    taiat
    Palatul
    in granit.
    Strajerul
    il pazea
    incremenit.
    Prin vaste sali
    terceau
    din cand in cand
    Stapani haini
    de „tara”
    cuvantand.
    Si’n camere cu storuri,
    fara soare,
    traia regina
    si-o privighetoare.
    Adusa
    de pe plaiuri violete
    pe regina
    trebuia
    ca s’o desfete.
    Si mesterul de curte,
    mester mare
    I-a construit
    din aur
    inchisoare.
    Dar in dorul ei
    de departare
    de cer
    si zori
    tacea privighetoarea.
    voia insa
    regina cruda
    cant.
    Un cant
    cum altul
    n’a fost pe pamant.
    Ca sa-i dea iarasi vlaga
    si putere
    Voia un cant
    de jale
    si durere.
    Si-atunci
    cu glasul surd
    a poruncit:
    „Arda-i ochii
    fierul inrosit !”
    Jarul
    in inimi
    i se implanta
    si-i porunca spra :
    „Canta” !
    Si canta privighetoarea,
    o minune
    frumos
    cum alta
    n’a cantat
    in lume.
    Si de-ar fi fost
    doar
    jale si durere
    Asculta
    regina
    cu placere.
    Dar in cantul
    greu si dureros
    mai simteai
    cum ura
    e la os.
    Mai simteai
    si focuri de rascoale
    Ce’n demnau
    poporul
    sa se scoale.

    II
    =================================
    Si s-a sculat.
    Sovieticele flamuri
    adus-au libertatea
    pe aste plaiuri.
    Trecut-au anii,
    si noi gonacii lor
    sadit-am in gradina
    pomi si flori.
    Am alungat si regii
    si strajerii,
    Si in Palat
    stapani-sunt astazi
    pionierii.
    Ei trec,
    prin vaste sali
    voiosi
    cantand
    Si primavara tarii -o
    poarta’n gand.
    Citesc cu sarg,
    In sala povestirii
    le spune
    Sadoveanu
    de bogatia firii.
    Si cantece invata
    Au o orchestra intreaga.
    Pe Ceaicovski
    vor sa-l inteleaga.
    Alearga pe alei
    Zagazuri nu-s,
    copii !!
    Va’ntreceti iar
    muncind, cu zorile de zi.
    Se’ntrec
    cravate rosii’n
    ras si gluma
    Vor pasarilor
    cuiburi
    sa le puna:
    la sarbatoarea lor
    plina de soare
    si pasarii sa-i fie
    sarbatoare !

    III
    ==================================
    Si’trun tarziu
    in cuibul nou,
    aseara
    S-a asezat
    pe tinere vlastare
    o privighetoare,
    cu ochii
    –stele vii —
    starlucitori.
    Un cant s’a inaltat biruitor
    Un cant
    ce ca o pasare maiastra
    Sbura inalt
    si peste zarea-albastra
    S’auda toti
    de primavara tarii
    ca in Palat
    stapani sunt pionierii.
    S’auda
    de cai largi
    ce se deschid,
    de calauza treaza,
    de Partid,
    si de hidrocentrale,
    de canal
    de tara care urca’n Cincinal
    de viata noua
    ce rodeste’n plin
    de raza
    ce ne vine
    din Kremlin.
    Hei pasare !
    tu canta’ti bucuria
    In munca noastra
    sa-ti gasesti
    taria.
    Si canta’n pace
    viata minunata.
    Cei ce ravnesc iar
    ochii
    sa ti-i scoata
    Nu !
    Nu s’or mai intoarce
    niciodata !

    Scanteia tineretului
    Duminica 21 Octombrie 1951
    „”

    Va urez sanatate si un an nou bogat in realizari !
    Cu stima ,

  • Maestrul a scos de la naftalina odele inchinate Marelui Conducator.
    Cu atata cenzura in jur, se gandeste ca or sa ne trebuiasca. 🙂

  • cei care l-au vazut pe Stalin au fost mai tari
    decat cei care au avut toata libertate sa si-l inchipuie pe Stalin :)),
    adica…personalitatea lui Stalin intrecea chiar tusul poetilor:)))

    din cite rezulta,…Stalin, realul, era chiar mai grandios decat Muza poetilor:))

    toti ‘termenii fibonacci’ prezenti in dinamica unei civilizatii sint produse ale Naturii,
    in ei se misca, mai naintea omenescului, Destinul.
    unii dintre ei, poate chiar toti!, erau constienti ca mai intai destinul…lor, si abia mai apoi ei insisi…
    in acest sens Napoleon e referinta, abordarea lui e… Piscul:
    ‘o putere superioară mă împinge spre o ţintă necunoscută mie. câtă vreme m-am atins-o, sunt de neclintit. de îndată ce nu voi mai fi necesar și o muscă va fi de ajuns ce să mă răstoarne’

    in Univers ‘ce se cere’ e Dezvoltare, adica dezvoltare in stil fibonacci.
    insa mai nainte ca asta sa ‘se ceara, se intampla ceva chiar dragut:)),
    se Daruieste potentialul necesar implinirii Dezvoltarii.
    de unde rezulta, mai intai, ca si potentialul aflat la dispozitia civilizatiilor urmeaza un raseu fibonacci,
    iar mai apoi rezulta ca marii conducatori sint daruri ale Naturii, destinul lor fiind unul singur: sa fie temelie pentru un nou nivel de dezvoltare,
    adica…mai intai ei si abia dupaia Viitorul.

    pesemne ca, vorbind in mod absolut, daca l-ai scoate pe Hitler, pe Stalin si pe altii ca ei din dinamica Civilizatiei, civilizatia nu doar ca n-ar fi ajuns aici unde e azi, insa se prea poate ca ea sa fi devenit Incapabila, intre timp…

    Realitatea, asa cum arata ea, are la temelie Dorintele.
    Dorinte dorita in mod relativ si implinite in mkod absolut.
    deci…daca ceva ‘se intampla’ pe lumea asta, atunci tre sa pricepem ca mai nainte ca cevaul sa se ‘intample’, el a fost dorit!:)))
    insa cevaul a fost dorit in mod relativ, daia, adesea, cevaul arata frumos, iar de implinit el se implineste in mor absolut, iar asta inseamna ca Dorinta se-mplineste folosint Binele si Raul!:)