Ziua în care am început să tot mor

E sfârșit de primăvară, cu gust de cireșe pârguite, și viața mi se pare fără capăt. Pământul nu s-a zvântat după ploaia repezită de ieri și-și mângâie obrazul descrețit. Am vreo șase ani și gonesc neastâmpărat printre dobitoacele din ograda bunicilor. Orătăniile aleargă ca niște căpiate de colo-colo, ridicându-și aripile și făcând un tărăboi asurzitor. Prin aerul reavăn dansează fulgi de rață și de găină, de parcă s-ar fi pornit ninsoarea. Sau vreun pom întârziat își scutură florile ? Mă pomenesc față în față cu berbecul adus acasă ca să nu mârlească oile din „Gerai”. Are niște coarne boante, groase cât un arac de vie, și o uitătură încruntată, deloc prietenoasă. Buzele îi tremură amenințător și o bală sclipicioasă i se scurge peste bot, de unde o pală de vânt o ia și o mână la întâmplare. Îl fixez curajos și îl provoc la luptă dreaptă: „Beci, beci tus, beci, beci tus !” Mițosul dă semne că s-ar înfuria și scoate un sunet gâjâit, în timp ce cu un picior din spate scurmă nervos prin paiele putrezite. Mândru de ispravă, mă întorc cu spatele și-mi continui joaca, însă nu mult. Simt o izbitură grozavă în spinare și mă trezesc cu nasul în bălegarul mustind de sucuri acre, duhnind irespirabil. Animalul m-a încălecat și fornăie ca turbat. Reușesc să mă răsucesc și să mă salt în ciolanele ce mi se bâțâie ca spicele în bătaia furtunii. O rup la sănătoasa și nimeresc salvator scara rezemată de podul șoprului. Inima se zbate cu o iuțeală necunoscută, mai-mai să-mi spargă coșul pieptului, oricum gracil. Speriat, mă răsfir în fânul abia cosit, pus la uscat, și încerc să-mi potolesc frica. Stau întins și privesc cerul ce își schimbă întruna culorile. Spaima dispare ușor, ușor și îmi închipui că sunt pictorul văzduhului. Înting pensula în sufletul meu pastelat și apoi trag fel de fel de linii, de pete, pe fresca ce pleacă de la orizont și se termină în poala lui Dumnezeu. Deodată, o gărgăriță năucă mi se oprește pe braț. Dacă nu m-ar gâdila cu piciorușele ei minuscule, nici n-aș ști că s-a așezat pe mine. După ce o cercetez cu candoare, îi cânt, cum auzisem la alți copii: „Gărgăriță-riță, zboară-n poieniță/ Și-ncotro te-oi îndrepta/ Acolo eu m-oi însura !” Nici nu m-a ascultat bine că și-a deschis aripioarele și a luat-o înspre Olt. Slavă Domnului că nu s-a îndreptat către bulgari, fiindcă mă tem de fetele alea cu grai străin și grunjos!

Uit pe dată pozna cu patrupedul cornut și cobor din cer, ademenit de scârciumul improvizat de nenea Mitică chiar lângă pătul. Un lanț metalic, legat de-o bârnă de fag, și o bucată de scândură învelită în cârpe pe care să șezi în părelnicul zbor către infinit. „Huța, huța !” mă alint singur și de pe linie aud vocea unui flăcău poznaș: „Mama fata își păzea/ Vaca singură păștea/ Când vine primăvara/ Fata fată, vaca ba.” Râd să mă stric și mă întreb inocent cum vine aia, „fată fată”!!… Că doar oile și vacile fată, iar pe bebeluși îi cară barza în cioc și le dă drumul pe hornurile caselor. Și pe moarte cine oare o aduce ? mă întristez dintr-odată. Fiindcă, alaltăieri, au îngropat-o pe tușa Gherghina, sora ma’-marii, și au condus-o cu ditamai alaiul și cu muzică la cimitir, dar eu nu i-am însoțit. Am văzut-o pe moartă lungită într-o cutie de lemn, primenită cu cearșafuri și macate păstrate anume în lada de zestre. Avea mâinile pe piept și o lumânare aprinsă îi fusese înfiptă între degetele înțepenite și gălbejite. Măiculiță, cum o mai jeleau babele! Măcar de-ar fi fost o femeie bună! Dar nu era, dimpotrivă, ne drăcuia ori de câte ori ne vedea și ne și atingea nitam-nisam cu o joardă de dud. Aoleu, tare ne mai ustura pielea când ne plesnea ! Se certase cu mai toată mahalaua și de aceea mă miram că s-a înghesuit liota de lume s-o plângă. Dar nu numai asta mă uimea, ci și faptul că eu credeam că tot barza vine să-i ia pe oameni la bătrânețe și să-i ducă undeva, departe, ca să-i prefacă iarăși în prunci. Era primul răposat pe care îl petreceam și nu aflasem „că-n moarte este la fel ca-n dragoste,/ Într-o zi/ o să fii părăsit pentru altul. Și atunci…”[1] Și atunci m-am îngândurat aproape să mă sufoc și am simțit cum copilul dinlăuntru-mi s-a transformat într-un moșneag, cu chipul zbârcit și împuținat la trup, și s-a culcat alături de tușa Gherghina și s-au îndreptat amândoi, cu un popă în frunte, la loc tihnit și cu verdeață. Aceea a fost întâia mea moarte. Pe urmă m-am stins cu fiecare om apropiat mie, numai că mereu înviam și o tuleam din sicriu înainte să se arunce bulgării de glod peste capacul tronului. Dar nu va fi întotdeauna la fel, nu, căci va sosi și ziua în care moartea mă va lua dindărăt și, sigur, altcineva se va furișa din coșciug și va continua să-și imagineze că-i nemuritor.

[1] Ștefan Mitroi, Epitaf (România literară nr.15 din 9 aprilie 2021)