Corespondență din Istanbul. ”Viaţa este frumoasă dacă eşti pe drum spre undeva…”

”Viaţa este frumoasă dacă eşti pe drum spre undeva…”-Orhan Pamuk

Și cum mie îmi place să călătoresc, să vizitez, să cunosc, să mă încarc de informații, o iau la pas în  fiecare moment pe care îl am la dispoziție.

Pentru mine, Istanbul este mai mult decât Marele Bazar, aur, covoare persane, piele și haine de brand contrafăcute. De fiecare dată, îl descopăr mai interesant, de fiecare dată mai văd ceva, mai aflu ceva, mă uimește cât de aproape îl simt, mă încântă cu forfota lui și mă fascinează cu trecutul lui.

Cum plec de acasă, o iau la pas pe străzile mici și întortocheate, care sunt de cele mai multe ori în pantă, și mă trezesc în locuri care îmi stârnesc admirația. Parcă mereu văd altceva, decoruri noi, vitrine noi, vegetație vibrantă. În cartierul în care locuiesc, mă simt într-o capsulă a timpului, un amestec de cosmopolit și boem, o multitudine de magazine de antichități și galerii moderne de artă, cafenele amplasate în magazinele de artă. În acest cartier parcă timpul stă în loc, e el însuși o poveste. Străzile sunt  amalgamul dintre vechi și nou, îmbină mirosuri de  parfumuri orientale și  acuarele, mirosuri de cărți uitate de timp și de obiecte vechi, tablouri, genți și haine pictate în zeci de culori. Iar la numai două străzi distanță de casă, în capătul străzii, se află Muzeul Inocenței, a lui Orhan Pamuk.

Fără îndoială, Istanbulul a fost o muză pentru mulți scriitori, poeți și artiști, printre care și cel pe care l-am menționat mai sus.

Muzeul Inocenței este un muzeu special creat ca o extensie a romanului cu același nume a lui Orhan Pamuk,  publicat în anul 2008, roman care prezintă  o mistuitoare poveste de dragoste dintre  Kemal, un tânăr bogat și logodit, pentru Fusun, o tânără săracă, rudă mai îndepărtată a acestuia.

Muzeul  situat în Cukurcuma, Beyoglu, una dintre locațiile descrise  și în roman, a fost deschis în anul 2012. Este un loc care invită vizitatorii în atmosfera de vis a romanului.

Trebuie să recunosc că nu am citit romanul, dar chiar dacă nici voi nu l-ați citit tot vă invit să vizitați muzeul când ajungeți în Istanbul. Eu am citit din Pamuk doar „Mă numesc roșu”, poate și pentru că e cea mai cunoscută carte a lui pentru care a luat Oscarul pentru literatură. Și mai trebuie să recunosc că nu mă declar un fan al scrierilor lui, dar cu toate astea am intrat de două ori în acest muzeu. Îmi place atât de mult unde este amplasat, pentru că în sine drumul până la el te introduce direct în poveste.

Atât romanul  cât și muzeul au fost  gândite simultan, completându-se  reciproc, iar în interiorul acestuia abundă obiectele ce au fost folosite și descrise în carte- pahare cu ceai, ceasuri, haine, solnițe suspendate, dulapuri pline de lucruri adunate și bine adăpostite, dar  toate îmbibate cu parfumul Istanbulului de acum o jumătate de veac.

Ce este fascinant aici, dincolo de obiectele așezate frumos în vitrine și dispuse pe fiecare etaj al muzeului, este acel perete întreg acoperit  de cele  4213 mucuri de țigară atinse de Fusun, personajul feminin al romanului  și  adunate de către Kemal, personajul masculin, la fiecare vizită pe care o făcea la familia acesteia.

Poziționarea acestuia, felul  în care a fost conceput muzeul, atmosfera creată în decorarea lui, îți creează  impresia că ai intrat printr-o poartă a timpului și te-ai teleportat  direct în lumea conturată de Pamuk.

Trebuie să recunosc că a fost o  idee sclipitoare a celui mai cunoscut scriitor turc contemporan pentru construcția acestui muzeu unic în lume.

Povestea muzeului este foarte frumos prezentată de ghidul care te întâmpină la intrare, iar felul în care o descrie, iubirea, conceptul, m-au determinat să încep să citesc cartea. Așa că atunci când o voi finaliza o să vă mai încarc cu gânduri, rânduri și povești, pentru că fără povești viața ar fi fadă și anostă, iar pentru că fiecare poveste este rezultatul  unor întâmplări și a unor etape pe care viața ne obligă să le trăim, o să închei povestea cu un citat tot din scriitorul turc.

”Mulţi oameni ştiu că viaţa nu ne este orânduită dinainte şi că toate poveştile sunt, de fapt, rodul unui şir de întâmplări. În ciuda acestui fapt, odată ajunşi într-o anumită etapă a vieţii, până şi cei care cunosc acest adevăr hotărăsc, privind în urmă, că ceea ce au trăit cândva ca întâmplare a fost, de fapt, o necesitate. Şi eu am cunoscut o asemenea etapă. Acum, reînviind în faţa ochilor culorile corăbiilor turceşti ivite din ceaţă ca nişte năluci şi trudindu-mă să-mi scriu cartea, aşezat la o masă veche, mă gândesc că o astfel de perioadă este cea mai prielnică pentru a începe şi a sfârşi o poveste”. Orhan Pamuk