Joe Biden se retrage din cursa prezidențială: „Este în interesul partidului meu și al țării”

Perioada vieții de liceană din anii 60 a fost pentru mine întâlnirea cu Lumea

Pictoriță, poetă, prozatoare, născută la Cluj in 1949. A copilărit la Brad, Orăștie, Timișoara. Din 1963 locuiește în București. Absolventă a Liceului Mihai Viteazul din București în 1967. Licențiată în Artă Monumentală in 1974. Între 1974 – 1989 a lucrat ca angajată în diverse instituții de stat și private ca proiectant, muzeograf, expert la Oficiul de Expoziții al UAP. Din 1991 cadru didactic la Academia de Artă București. Din 2012, pensionară. Colaborează din 2010 cu Grupul Blaue Stunde din Köln, Germania în cadrul expozițiilor de Artă Video cu filme de un minut. A colaborat cu versuri, proză, grafică, cronici plastice la diverse publicații și edituri.

Pădurea Geogiului, a Sibișelului și apoi a Bradului au fost primele mele spații de clasă. Școala mea adevărată a fost natura. Am crescut mai mult în aer liber deprinzând de timpuriu legile nescrise ale fiecărui anotimp. Trecusem de vârsta primelor întrebări când am înțeles că pe lângă familia mea de acasă mai există o familie mult mai mare și la fel de importantă, al cărei nume nu-l cunoșteam întotdeauna, dar știam că are un chip. Chipul acela – cu frumuseți diferite datorită goanei anotimpurilor și anilor- era de fapt chipul zonei geografice în care eu creșteam, în care se dezvolta și căpăta contur felul meu de a observa, de a gândi, de a cumpăni. Am fost crescută, pe lângă părinți și bunici, de Tușa Lia (Dealul Lia), de Unchiu’ Criș (Crișul Alb), de Nana Pădure (Pădurea Bradului). Nu voi uita niciodată prețioasele învățături deslușite în copilărie pe colinele sau de-a lungul râurilor Țării Moților. Le țin minte ca pe niște tâlcuri ce mi-au fost șoptite la ceas cuvenit, în zori sau în amurg. Când în preajma împlinirii vârstei de treisprezece ani, a trebuit să mă despart de răcoarea Zarandului, ajunsă în sud, vreme de câteva săptămâni bune, tot speram să zăresc pe undeva prin spatele blocurilor Bucureștiului vreun deal asemănător Liei. Urma să revăd Bradul doar în vacanțe, iar revenirea în București o asemuiam cu intrarea într-o zonă slab aerisită. Explicația era simplă – veneam la sfârșit de august din aerul curat și răcoros al Pădurii Bradului într-un oraș încins de arșița Bărăganului. Anii 1963-1967 petrecuți în băncile Liceului Mihai Viteazul, au fost mai degrabă ani preuniversitari decât ani de învățământ mediu. Perioada vieții de liceană din anii 60, considerată “oribilă” de către unii tineri de azi, dar și de către destui din generația mea, a fost pentru mine întâlnirea cu LUMEA! Aveam profesori de rang universitar capabili să ne deschidă nu doar mintea dar mai ales sufletul în fața marilor valori ale Artei, Științei si Culturii Universale. Pe coridoarele și în clasele minunatei noastre școli s-au aflat de-a lungul timpului foști elevi care ulterior au devenit nume importante ale științei, artei și culturii românești: actorul Constantin Nottara, medicul Nicolae Paulescu, poetul Ion Barbu, filosoful Mircea Vulcănescu, baritonul David Ohanesian, actorul Valentin Plătăreanu, regizorul Sergiu Ionescu, regizorul Andrei Zaharia, actrița Ioana Crăciunescu și mulți alții. Am colaborat în acea perioadă cu poezii la publicația liceului, revista Mugurul, sub îngrijirea atentă a dragului nostru Constantin Marinescu, profesor de Limbă și literatură Română care urmărea cu răbdare părintească entuziasmul adolescentin al colectivului revistei. Țin să subliniez faptul că nici o colaborare nu era condiționată de reguli care să implice ideologie sau politizare. Însă selecția era severă, nu erau admise texte siropoase, banale sau lipsite de substanță. Revista Mugurul a pregătit multe talente care ulterior au fost prezente în reviste literare sau chiar în edituri. După absolvirea liceului, devenită de acum studenta Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la îndemnul profesorului de Estetică și Rector pe atunci al Institutului, Prof. Dr. Gheorghe Achiței, am început să scriu cronici plastice, reportaje și interviuri la revista studențească Amfiteatru. Am publicat apoi versuri în revista Luceafărul, iar in anii 80-90 am citit câteva eseuri pe teme de arte decorative la Radio București. Tot la Radio mi-au fost difuzate câteva schițe umoristice în lectura regretatului mare actor Octavian Cotescu.

Am primit cu bucurie onoarea colaborării la publicația cristoiublog.ro nu doar fiindcă apreciez calitatea de important condeier al actualității așa cum este cunoscut maestrul Ion Cristoiu, ci mai ales fiindcă am ocazia să fiu în preajma unui om dedicat cu toată ființa cauzei adevărului spus fără părtinire. Istoric și scriitor maestrul Ion Cristoiu este un neobosit explorator al evenimentelor importante capabile să declanșeze schimbări în viața de zi cu zi. Este un lucid cronicar al momentului deosebind cu discernământ, cu ochi sigur, ceea ce pare ascuns, de ceea ce chiar este ascuns, ceea ce pare diversiune, de ceea ce chiar este diversiune, ceea ce pare știre de ceea ce cu adevărat poate deveni ȘTIREA. Respectând întotdeauna legile scrise și nescrise ale enunțului, ”Marele Jack” rămâne pentru noi, cei ce avem drept singură armă condeiul, un model de spirit viu și profesionalism.


Articolele autorului:

Jurnalul călătoriilor anulate. Povestea milionarului

De foarte mulți ani, un milionar avea o grămadă de bani. Nu mai știa de când îi are, câți are, de la cine i-a moștenit. Se obișnuise să fie bogat, ...

Unele lupte se întind de-a lungul secolelor

În secolul al XIII – lea, spune istoria, scaunul* Nocrich era o unitate administrativă a sașilor transilvăneni, apărută la începutul secolului al XIII-lea. Dar era cunoscut din 1291 sub denumirea ...

Balada primarului care mergea agale

Balada primarului care mergea agale Scurt serial de mare succes în țară (încă nenominalizat la Cannes), realizat de camerele de luat vederi dintr-un oraș important port al Dunării, care, pe ...

Arhiva Afectivă. În lumina candelabrului

Uitasem să vă spun că ghiveciul cu asparagus al doamnei Medveș dispăruse cum era și firesc în cei o sută zece ani care trecuseră. În schimb darul asesorului Faur era ...

Arhiva Afectivă. Bustul Minervei

O oră poate însemna mult sau puțin gândindu-ne la neobișnuitul "fus orar" al Salcâmului Mic. O mulțumire care vine din neștiut îmi umple sufletul: m-am obișnuit treptat cu noua față ...

Arhiva Afectivă. Cheți despre snobi

Aproape alergând lăsăm în urmă casa Țăndău. Tot ce păruse idilic, se transformă brusc în banalitate. Despre farmec nici nu poate fi vorba. Trecem în grabă pe lângă marginea pădurii ...

Arhiva Afectivă. Zeitatea budistă

Se apropie sfârșitul lui martie și eu încă nu m-am lămurit. Toate referirile la Comandament continuă să rămână un mister greu de dezlegat. Mă bate gândul să fac o vizită ...

Arhiva Afectivă. Întâlnirea de gradul trei

Lăsând pe masă borcanul cu ardei iuți, Rafailă plecă în grabă lăsând ușa întredeschisă. Vetuța îl privi nedumerita cum se îndepărtează, luă borcanul și îl puse în cămară. Cu căștile ...

Arhiva Afectivă. Un citat latinesc

Nu apucasem să vă spun în partea a doua a Cronicii, că parizianul de ocazie Medveș nu și-a găsit locuința mult visată în Salcâmu Mic. Deși revenise în țară cu ...

Arhiva Afectivă. Șlagărul francez

În curtea nanei Raveca la o măsuță pusă sub umbrar stăteau de povești Rafailă și doctorul Medveș. Trecuse ora prânzului, era liniște și doar curca bătrâna mai gulguia după ce ...

Arhiva Afectivă. Șlagărul francez

În curtea nanei Raveca, la o măsuță pusă sub umbrar, stăteau de povești Rafailă și doctorul Medveș. Trecuse ora prânzului, era liniște și doar curca bătrâna mai gulguia după ce ...

Arhiva Afectivă. Valer Miheț nu e o hologramă

În răcoarea cu miros de mere, lemn uscat și mărar, prin ferestruica de o palmă a pivniței abia se zăresc cele puse la păstrare de familia Cloambă. Chiar și în ...