Joe Biden se retrage din cursa prezidențială: „Este în interesul partidului meu și al țării”

Corespondență din Istanbul. Singuri nu putem fi nici fericiți, nici împliniți

„Am învățat că viața îți poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc” – Octavian Paler

De când mă știu,  mi-a fost mai ușor să vorbesc în scris, cuvântul este prietenul meu. Și când eram copil făceam compuneri, zic eu frumoase, vorbeam mereu, acasă, cu păpușile și personajele imaginare din jocurile copilăriei.  Însă, când trebuie să susțin un discurs sau să îmi aduc argumentele prin viu grai, mi  se încurcă toate acele cuvinte care pe hârtie curg.

De obicei vorbesc,  dar nu la fel de liber cum o făceam în copilărie, direct și fără cursuri de diplomație. Spun, de multe ori, exact ce gândesc, chiar dacă am primit reproșuri pentru atitudinea asta, însă sunt și situații în care sunt nevoită să spun ce nu gândesc. Nu înțeleg de ce un adevăr  spus direct și simplu, așa cum este întotdeauna adevărul, poate provoca astfel de reacții neașteptate, chiar nu înțeleg.

Cel mai mult mă intrigă să fiu obligată să văd, sau să nu văd,  ceea ce se străduiesc alții să-mi arate și să mă convingă să îmi transform realitatea în iluzie. E o luptă cu mine și o durere care mă macină cumplit. Simt un fel de sufocare provocată de  această imposibilitate care, uneori,  se lipește de chipul meu  și pentru care nu găsesc  resursele interioare ca  să o înlătur. De cele mai multe ori te resemnezi și accepți în tăcere aceste înfrângeri, ale idealurilor și convingerilor tale. Dar eu nu știu să fiu actor, mi se citește totul pe față, tocmai din aceste motive aleg cel mai ades singurătatea, retragerea în universul meu ideal și nerealist. Cu anii, mi s-au  îngropat visurile, dorințele de adolescentă și speranțele femeii la început de drum, iar acum , după ce au acaparat un teritoriu dominant  și au pus stăpânire pe întreaga mea ființă, au făcut  loc unei  tăceri dureroase. Uneori simt că propriile mele cuvinte sunt   prizoniere și se revoltă, pentru că își doresc să iasă la suprafață și să comunice  cu lumea . Tot ce îmi doresc  este  liniște,  o liniște a minții și a sufletului, dar nici măcar tăcerea nu poate să mi-o asigure.

Însă, viața merge înainte, cu bune, cu rele, cu satisfacții și insatisfacții, cu lecții și pilde, cu bucurie și fericiri de moment, cu clipe strânse în inimă și ferecate pentru a-mi constitui hrană pentru atunci când voi avea mai multă nevoie.

Așa cum am spus, nu sunt foarte vorbăreață, nu mă reped să scriu mesaje sau să dau telefoane, nu mă opresc pe stradă să vorbesc cu oamenii pe care îi cunosc, iar aceste atitudini ale mele au fost interpretate drept aroganță. Nu e! Este tocmai ceea ce am descris mai sus, neputința rostirii unor vorbe sau trăirii unor emoții când nu poți să le trăiești. Iar în această descriere o să vă povestesc  o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă.

Într-o zi mi s-a întâmplat un lucru neobișnuit, cel puțin așa îl poți defini. Eram acasă, alergam să îmi rezolv niște acte, într-un timp care trebuia să fie record. Și cum mergeam pe trotuar cu dosarul în mână, mă oprește o doamnă, cochetă, în vârstă nu pot spune, pentru că mă uit în propriul meu buletin, o doamnă pe al cărei chip se citea un aer de modă veche, de veche burghezie. La prima vedere mi-au atras atenția blândețea ochilor și cerceii pe care îi purta. Erau niște rubine în montura unui aur ușor roșiatic, cuprinși de patina timpului. S-a oprit în fața mea și mi-a spus: „Bună ziua, doamnă!” . Eu am privit-o mirată și am răspuns politicos salutului. Începe să zâmbească și să îmi spună că ea mă cunoaște, dar că eu nu o cunosc, însă ceea ce vrea să îmi spună este că îi lipsesc. Vă dați seama că am avut o grimasă ciudată și v-am și povestit că pe mine mă trădează mereu fața, dar am zâmbit și am întrebat curioasă ce ar vrea să însemne acest lucru.

Cu o delicatețe aparte, mi-a luat mâna și mi-a spus că a avut alături de mine doi ani minunați, în care a fost prezentă la evenimente de înaltă ținută, că mereu a fost la piesele de teatru și concertele organizate de  instituția la care am activat o perioadă. Că parcă a înghețat totul și că nu se mai  întâmplă nimic. Am privit-o cu așa o bucurie, îmi venea să îi sărut obrajii, să o iau în brațe și să îi mulțumesc pentru aceste vorbe frumoase, dar nu puteam. Alături de mine ar fi trebuit să fie și colegii mei, cei care au fost echipa mea de suflet, pentru că fără o muncă în echipă, fără consultare nu se poate construi. Unii poate o considerați o laudă, însă dimpotrivă, e o dezamăgire. Da, o dezamăgire a necontinuării unor lucruri care au adus un strop de bucurie oamenilor care, din diverse motive, nu au posibilitatea să plătească un bilet la evenimentele culturale ale unor instituții similare, ca aceea care, pentru o scurtă perioadă, mi-a fost a doua casă, le organizează.  Am vrut să povestesc  evenimentul de mult, însă nu mă simțeam pregătită. Imboldul mi-a venit acum câteva zile când am primit un mesaj în privat de la unul dintre experții cu care am lucrat și care îndrăznește, așa spune el, să mă consulte și să îmi ceară o părere.  Să contezi pentru oameni și după ce îți părăsești funcția, e unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poți trăi.

Am stat cu mâna în mâna femeii și am povestit despre lucrurile trăite. Distanța nu mai exista între noi și eu parcă nu mă mai grăbeam să îmi fac actele.

A fost un moment frumos, o nostalgie, o fericire umbrită de tristețe și neputință. Îmi trimite din când în când mesaje frumoase pe social media. Mă bucur când le găsesc. Îmi fac ziua mai caldă.

Viața chiar e o școală în care venim să învățăm. Dar, oare, nu e păcat să păstrăm doar pentru noi experiențele  trăite și să nu le împărtășim, chiar cu riscul de a fi blamați, de a ni se pune etichete sau chiar de a simți,  și dincolo de granițe, niște ochi dați peste cap.

După discuția liniștită și caldă avută cu distinsa doamna mi-am dat seama că nu vom reuși niciodată să fim fericiți de unii singuri, indiferent cât de independenți și egocentriști vrem să ne considerăm, că prin crearea unor relații cu oamenii, fie că sunt de iubire, de familie, de prietenie sau profesionale, clădim punți și chiar  fundații  solide între noi, iar acest lucru este esența existenței noastre. Și așa mai notăm o poveste în romanul tumultos al vieții.

 

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *