Viorel Zaicu

Am o slăbiciune pentru comicii la ale căror poante râzi chiar dacă le știi pe dinafară

Sunt un om obișnuit, în ciuda candidaturii pentru Cartea Recordurilor. Nu mi-am propus asta și deocamdată nu m-am interesat pe ce loc sunt, dar trebuie să fiu undeva în fruntea celor care au amânat ridicarea diplomei de doctor în filosofie (în mai am făcut 12 ani). Dacă nu reușesc așa, sper să obțin măcar o mențiune pentru numărul de cărți traduse, redactate, corectate sau editate (peste o mie). Dacă nu, mă mulțumesc cu o mare plăcere a vieții: cititul.

Am o slăbiciune pentru scriitorii ruși (inclusiv pentru mulți dintre cei contemporani), filosofii germani, cicliștii a căror minte subjugă picioarele (chiar și după ce sunt acuzați de dopaj) și șahiștii simfonici, compozitorii germani și ruși, artiștii austrieci și comicii la ale căror poante râzi chiar dacă le știi pe dinafară. Și nu numai…

Mă distrează enoriașii care se închină inteligenței artificiale (de obicei ratând complet natura chestiunii), scriitorii care au scris mai mult decât au citit, ateii (cu un plus pentru cei care se războiesc cu textele biblice), savanții care înțeleg puțin și explică mult și deștepții care își imaginează că n-au avut și n-o să aibă vreodată ocazia de a fi proști. Și nu numai…

Cea mai onorantă catalogare (indirectă) am primit-o de la o persoană candidă: „Am și eu doi tâmpiți la serviciu cărora dacă le dai o problemă de logică nu mai fac nimic toată ziua”. Sunt întotdeauna încântat când am de-a face cu astfel de tâmpiți. Și cu persoane candide, desigur.