Ce mai face Maria la ora de Mate

M-am distrat puțin zilele astea cu problemele din celebra culegere „Gheba”, care a născut niște milioane bune de cariere și de vreo zece ori pe-atâtea coșmaruri elevilor în anii 1960-1990. Explicațiile sunt clare, iar probleme au o eleganță deosebită și cerințe limpezi, chiar și atunci când ascund vreun șiretlic (evident logic, nu involuntar lingvistic, ca problemele de azi). Totuși, mi-a sărit în ochi un lucru. Aproape toate problemele de algebră sunt croite de brigăzi care depășesc planul, tractoriști care economisesc motorină, muncitori care-și sporesc productivitatea (și tu trebuia să afli cu cât, de-ți venea să-i blestemi că nu s-au culcat undeva la umbră, ca ăia pe care îi vedeai în viața cotidiană), fabrici în care norma e depășită cu 15% (mai ceva decât în celebra expresie „cincinalul în patru ani și jumătate”, unde vorbim doar de vreo 11%), pionieri care-și cumpără un joc de șah (sic!) sau de alte gingășii conexe din panoplia educației întru făurirea omului nou. La geometrie lucrurile sunt mai simple. Nouă din zece probleme sunt din gama „se dă”, cu cerințe aride, dar clare: „să se construiască”, „să se determine” etc. Rarisim, autorul s-a simțit inspirat și a pus un con în curtea unui CAP sau un trunchi de con în coșul unei fabrici.

S-ar zice că, date fiind vremurile de tristă amintire, chiar era nevoie să ștergem toate astea „cu buretele”. Dar ce găsesc copiii în manuale azi, după mai bine de trei decenii de „progres”? „Maria și Ioana au o cutie cu 100 de bomboane din care doresc să mănânce în timpul orei de matematică.” „Un șofer dorește să parcurgă un traseu și știe că o bucată este egală cu 2√125 kilometri.” (Doar e bine știut că orice taximetrist te întreabă dacă vrei să te ducă pe ruta cu radicali.) „Un laborator de cofetărie a produs X bomboane de ciocolată de tip A și Y bomboane de tip B.” „Tudor știe că un caiet costă y lei…” (Afurisit puști!) Ș.a.m.d. Asta arată cam cât s-a putut la capitolul „conținut atrăgător”. Probabil că elevii de clasa a VIII-a se simt și ușurați că le-au dispărut din manualul de mate bomboanele, pizzele și șoferii șmecheri care stau cu radicalul după ureche. Aproape toate problemele devin șiruri aride de cifre sau figuri tot mai complicate. Confuzia, frustrarea, inhibiția sau aversiunea sunt deja solid instalate la majoritatea elevilor.

Să mai zăbovim puțin asupra relațiilor dintre problemele de matematică și realitatea înconjurătoare (care nu numai că există, dar se găsesc pretutindeni în jurul nostru). O problemă șugubeață le cere elevilor să afle cât consumă un avion pentru a zbura un kilometru (după ce sunt vânturate niște date abracadabrante, a căror singură concluzie logică e că avionul a ratat aterizarea!), iar rezultatul e, bineînțeles, absurd, nu doar pentru că la avioane nu se calculează consumul raportat la numărul de kilometri, ci și pentru că din datele problemei (incluzând și rezultatul) reiese că avionul respectiv zboară cu mai puțin de 50 km/h, ceea ce, din câte știu eu, nu prea s-a reușit încă. O altă problemă propune o situație „și mai originală”: într-un supermarket conducerea hotărăște ca prețurile la alimentele care sunt aproape expirate să devină invers proporționale cu cantitățile de alimente. Presupunând că ar prelua papuașii conducerea vreunui supermarket, e greu de crezut că o să-ți dea vreodată cinci cartofi cu doi lei și zece cartofi cu un leu! Probabil că printre prioritățile „modernizării” matematicii ar fi trebuit să se numere și fuga cu orice preț de CAP-uri și brigăzi, dar asta nu e o manevră tocmai inspirată atunci când ajungi să calci în toate cele.

Un singur lucru pare păstrat cu sfințenie de autorii contemporani dintre „valorile tradiționale”, și anume o meteahnă: separatorul de ordin marcat de spațiu, ceea ce în uzul matematic poate produce derută în numeroase feluri și încalcă normele recomandate în DOOM (unde, ce-i drept, mențiunea respectivă are o formulare permisivă și incompletă – de pildă, în sistemul de numerație binar punctul nu separă grupuri de trei litere). Ba chiar l-au preluat cu atâta sârguință că-l folosesc și pentru ani (sic!), ceea ce, pe lângă faptul că, oricum ai lua-o, e o bătaie veselă în gongul ignoranței, mai adaugă puțină confuzie la torpoarea indusă de paginile înghesuite și pline de inepții și virgule între subiect și predicat, forme de plural greșite sau inexistente și alte perle lingvistice. Măcar de-ar fi doar asta. În numeroase cazuri și logica exprimării e șchioapă, astfel că din datele sau din cerințele probleme poți înțelege la fel de bine două sau chiar mai multe lucruri. S-ar zice să s-a ținut ca și logica să facă parte dintre lucrurile pentru înlăturarea sau schimbare cărora s-a luptat din greu. (Paralelipipedul a devenit „cuboid”  – soluție cât se poate de nefericită –, intervalul a devenit „concentru”, cuvânt inexistent în limba română ș.a.m.d.)

Dar să trecem și dincolo de conținut, pentru că nu doar acolo găsim material pentru câteva zeci de spectacole de stand-up. În unele manuale (cerință impusă de programă, care e altă aventură cu bucluc!) li se cere elevilor să folosească o foaie Excel pentru diferite sarcini. Pentru cine nu știe, e vorba de un program licențiat, și e greu de crezut că există multe școli cu licență (sau calculator pentru fiecare elev). Bineînțeles, nimic din ce se poate face pe calculator nu e imposibil pentru o minte limpede înzestrată cu o foaie de hârtie și câteva creioane, dar… digitalizarea e digitalizare!  În toate manualele (din ciclul primar, cel puțin) întâlnim îndemnuri din categoria „scrie în căsuțele de mai jos”, „completează spațiile” etc. Dar, dacă nu cumva i-au cumpărat părinții manualul, elevul nu are voie să urmeze astfel de instrucțiuni, pentru că la sfârșit de an trebuie să dea manualele înapoi. Se presupune că ajung la alți elevi în anul următor, dar uite că în anul de grație 2023 există un număr copleșitor de elevi… fără manuale. (Dat fiind conținutul, nu e neapărat un mare dezavantaj.)

Acolo unde există manuale, pe lângă toate problemele de conținut, multe dintre ele au una poate chiar mai gravă: deși generos colorale, sunt neîmbietoare, ba chiar pot stârni foarte ușor repulsie cu aglomerarea de conținut din numeroase registre grafice sau tehnice într-o manieră care nu ține cont de coerența ansamblului ori de capacitățile cognitive specifice vârstei. În plus, una dintre condițiile pentru câștigarea unei licitații de manuale este prezentarea unei variante electronice (și interactive!) a manualului tipărit. Or, o vizită scurtă pe Manuale.edu.ro demonstrează că variantele respective lipsesc într-o mulțime de cazuri și că multe dintre cele existente sunt rude prea îndepărtate cu interactivitatea ca să îndeplinească respectivul criteriu. Iar lista neajunsurilor nu se oprește aici. Și nu e vorba doar de matematică. Schimbând ce e de schimbat, manualele de limba română ar trebui să ne cutremure și mai tare. Dar asta e altă oră…

S-ar putea crede că situația poate fi schimbată radical în bine foarte simplu: apelând la alte echipe de autori. Ar fi însă doar un alt pas înainte în smârcul pe care-l cultivăm cu spor. Nu e vina profesorilor că manualele arată așa. Oricât ar fi de buni în disciplina lor, în majoritatea cazurilor sunt oameni care s-au trezit în postura de a crea „peste noapte” (la propriu – în Franța, de pildă, un profesor are de vreo douăzeci ori mai mult timp la dispoziție, plus o echipă de graficieni și redactori de specialitate) un conținut care trebuie să respecte cerințe nu de puține ori absurde cu ajutorul unui redactor care nu e specializat în producția de manuale decât prin accident (cazurile fericite!) și al unui grafician care face și el ce poate, iar restul… găsește pe net. Nu are nimeni timp să gândească ansamblul, să imagineze situații, să limpezească explicații ori să testeze vreun concept inovativ. Totul merge „ca pe roate” spre… ce-o ieși. Lucru îngrijorător, dacă ne gândim că anual se tipăresc munți de astfel de materiale și, mai grav, că pentru majoritatea elevilor astea sunt principalele surse de „lumină”.

În principiu, niciuna dintre noutățile legate de manuale introduse în sistemul de educație din România în ultimii 20 de ani nu a fost rea (poate cu excepția absurdei tentative de naționalizare a ministrului „Genunche”) . Însă ideile în general au un mare cusur: ca să fie la fel de bune și în teorie și în practică e nevoie de o transpunere corectă. O idee bună pe care o înțelegi prost și o aplici fără chibzuială cu mijloace greșite (și eventual în locuri sau situații nepotrivite) nu mai pare deloc bună când o analizezi pornind de la ce s-a ales de ea. Iar gradul denaturării e sporit exponențial când intră în joc calculele economice. Să nu ne amăgim. Cei care s-au format cu Gheba, Năstăsescu & comp se apropie de ieșirea din sistem. Bune, rele, conținuturile respective au produs matematicieni, fizicieni, medici și ingineri care, în mare majoritate, stăpâneau bine domeniul în care s-au specializat. Deși nu toți și-au urmat formarea, mulți s-au dovedit buni și atunci când au schimbat macazul, activând în alt domeniu. Asta arată clar că, dincolo de talentul fiecăruia, știau în primul rând să gândească. Deci sistemul făcea ceva bine, iar acel ceva se număra printre esențe. Dar uite că au venit la putere savanții care nu vor memorare, calcul mental, învățături abstracte (aici chiar au dreptate!) ori alte „inutilități”. Rezultatul? Testele și examenele ne arată că gradul de alfabetizare continuă să scadă, iar nivelul de dezvoltare cognitivă nu se simte nici el prea bine. Și uite cum ajungem iar la „scapă cine poate”. Ți-e și groază să te gândești la ce-o mai face Maria la ora de Mate peste vreo zece ani!