Oglindă, oglinjoară, de ce nu vrei primari tâlhari la capitală?

Ar fi trebuit poate să încep cu ‘a fost odată‘, pentru că întâmplarea ce mi-a venit în minte s-a petrecut cu mulți ani în urmă, pe când încă mai eram studentă a Politehnicii din București. S-a făcut de m-am împrietenit cu o călugăriță, absolventă de facultate de filosofie. Veneam cam din aceeași zonă geografică, ceea ce ne-a apropiat. Tânăra călugăriță, doar cu câțiva ani mai în vârstă decât mine, era foarte determinată să schimbe în și mai bine obiceiurile mănăstirilor de maici și sper că a reușit. Drumurile noastre s-au intersectat doar pentru o scurtă bucată de vreme, nu mult după evenimentele din decembrie 1989. Pe atunci fumam, un viciu ce displăcuse călugăriței și care pe bunică-mea o scotea din sărite. Multă vreme am crezut că întâlnirea cu tânăra călugăriță ar fi putut fi rodul rugăciunilor bunicii și ale mamei. S-a întâmplat să vină în București pentru a rezolva niște probleme mănăstirești și am hotărât să ne întâlnim după aceea, să tândălim prin Cișmigiu și prin împrejurimi. După ce ne-am povestit câte în lună și-n stele, m-a tras după ea pe niște străduțe mai lăturalnice, ceea ce m-a mirat, mai ales că mă angajase drept ghid pentru că, după spusele ei, nu cunoștea foarte bine Bucureștiul. Tocmai ce ajunsesem în dreptul unei bisericuțe cu porțile grele larg deschise, când m-am simțit împinsă înăuntru, fără cine știe ce ceremonie. În bisericuță se citeau Moliftele Sfântului Vasile. Icoana mare a Sfântului Vasile fusese adusă mai în față, aproape de enoriași. Călugărița m-a plasat în dreptul icoanei, după care s-a dus să-și caute de lucru în apropierea preotului. Eu și Sfântul ne-am privit în ochi o vreme, zâmbind trist, fără să ne facem vreun reproș. Nu știu ce așteptase călugărița să vadă, poate niște fumuri evadând îngrozite din cap, dar pentru că sfântul a părut să ignore audiența la ziua de împărțit minuni, a rugat preotul ca la sfârșitul slujbei să mă blagoslovească cu mănunchiul de busuioc pe frunte, acoperindu-mă în strai subțire de agheasmă. De fumat m-am lăsat cu mult mai târziu, cu chiu și cu vai. Nu apucasem să-i spun prietenei mele că am copilărit pe lângă două biserici, că m-am împrietenit cu sfinții de pe pereți încă din primele clipe ale vieții mele, că, deși o păcătoasă, nu încetaseră să-mi poarte de grijă și nu-și pierduseră speranța că într-o zi voi da la o parte întunericul de pe lumină.

Mi-a adus aminte de întâmplare, după cum m-am confesat, jocul de-a alba-neagra al partidelor pentru Primăria Capitalei. O fi bun candidatul ăsta? Să-l scoatem un pic la plimbare, să-i dea popa cu busuiocul în cap, să vedem ce zice lumea. PSD a mai făcut blat cu un doctor în trecut, bun la spital, aranjor de interese la primărie, pe care, însă, nu l-au lăsat în grija pușcăriilor, ci a litoralului grecesc. Toți cei ce au servit interesele, nu ale românilor, ci ale corupților colegi de partid și ale Uniunii Europene sau ale partenerului strategic, prin nominalizații pe caz, nu de boală, ci de avantaj bănesc sau de proprietate, au fost lăsați să alunece în spațiul Schengen, fără intenție de extrădare, cel puțin până la cheltuirea economiilor din bancă. Pentru un partid ca PSD, care probabil plătește o șleahtă întreagă de consilieri de imagine, amante de trandafiri cu osânză, mi s-a părut o greșeală atât de gargantuescă că până și istoria curcilor ar prefera să-și treacă hohotele sub tăcere! PSD a reușit să facă dintr-un doctor oarecum murdar pe mâini, cel puțin nu la vedere, unul cu mâinile până la cot în nereguli financiare și trafic de influență de grup politic. Să propui un alt doctor, venit cam din același mediu, ar fi fost o catastrofă, indiferent de identitatea medicului. Votanții sunt capabili să asocieze imagini, poate că pentru prea multă vreme au fost luați de proști.

Eu cred că sfătuitorii, ca să nu spun, umilitor, decidenții candidaților partidelor aflate la putere sau ai celor en-titre, care au dat dovadă de zel în îndeplinirea promisiunilor către sponsori, le-au trimis celor de la partide cimilituri, după care politicienii trebuiau să ghicească despre cine era vorba. Singura certitudine, vorbind în continuare de capitală, a fost primarul în funcție, care se pare că a servit cu osârdie planurile celor care l-au instalat.

Din pușcărie înapoi la primărie, hopa-hop, hopa Mitică și-a luat mistria și le cam strică un pic jocurile. În aparență. Candidatura lui Piedone, iertată fie-mi comparația, îmi aduce aminte de cele două domnii ale lui Vodă Lăpușneanu. Nu știu cât i-ar putea fi de folos capul lui Moțoc, dar acel “pre mulți am să popesc” ar face și cucul să-și facă rost de certificat de paternitate! Nimic din ce s-a întâmplat în viața formatorului de talente obedient politice Dan Voiculescu nu a fost întâmplător.

De aceea poate că a pierdut momentul propice Gabriela Firea. Dacă Gabriela Firea i-ar fi dat cu mănușa peste tiflă lui Ciolacu, eu cred că ar cucerit Primăria Capitalei. Candidând ca independent, sfidând mașinăria și mașinațiunile politice care au împotmolit nația, ar fi dat un semnal bucureștenilor, și speranță, că năravurile se pot schimba. Doamna Firea s-a temut însă de șantaj și sabotare de afaceri. Poate dacă și-ar fi asumat ‘păcatele’, ar fi demonstrat că merită votul bucureștenilor. Partidul a avut însă grijă s-o murdărească, ca și pe ceilalți, ca să aibă ce scoate la negoț în caz de nesupunere.

Candidatul PNL pare să se fi născut dintr-un caz de constipație sentimentală, căruia i-a fost trecut pe sub nas un cornuleț cu gem de prune.

Dacă ar exista măcar un pic de dreptate matematică pe lumea asta, ar trebui ca voturile bucureștenilor să se împartă în mod egal între candidați și să nu poată fi desemnat, în actuala formulă, niciun câștigător. Marea problemă e că partidele care s-au perindat pe la putere și-au numit în funcții, pe la instituțiile care ar fi putut genera candidați, numai coțcari, netrecându-le prin cap să crească o generație de gospodari, că deh … ar fi trebuit să se lase de miș-maș-uri și să pună mâna pe carte, jurând, cu sufletul curat, credință patriei lor România.