Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie
Dumnezeu și turma de copaci îndărătnici
Această poveste e din familia celor pe care lumea le ocolește: descrieri de natură. Narări și poezii pe care toți școlarii, la un moment dat, le-au trecut cu vederea. Să ne cerem scuze lui Calistrat Hogaș, lui Geo Bogza, lui Mihail Sadoveanu, lui William Wordsworth, lui Ernest Hemingway, tuturor scriitorilor, de fapt, pictorilor și muzicienilor. Ca să fiți iertați, dacă sunteți din București, vizitați expoziția “Ion Vlasiu. Omul printre arbori”, deschisă până pe data de 28 iulie 2024, la parterul Galeriei de la Muzeul Național de Artă al României.
Am trecut prin multe case, unele m-au iubit, unele nici nu au vrut să audă, altele abia au așteptat să mă dea pe ușă afară. Până am găsit-o pe cea de care aveam nevoie, pe cea care trebuia să fie. În trei părți e înconjurată de copaci și de iarbă, într-o parte de oameni. Fiecare copac are povestea lui.
Pe cel mai tânăr îl cheamă Rowan. I se mai spune și Repejor, și am să vă spun de ce. Acum nouă zile era gol-pușcă. I-am spus: “Măi băiete, pune ceva pe tine! Toți ceilalți au dat în frunze de rușine.” Stătea cu crengile-n pământ, ca un mormoloc. A doua zi i-au crescut unghiile. A treia zi își încleștașe deja pumnii. În a patra zi a speriat geamul de la bucătărie, bătea deja din palme. Frunzele se jucau cu vântul, o vrabie a găsit curajul să vină în vizită. În a șasea zi, s-a îndreptat un pic de șale. În a șaptea zi, din palme i-au răsărit mănunchiuri de ochi verzi, mici ca împunsăturile de ac. În a opta zi, și eu și Dumnezeu ne-am oprit din ce aveam de făcut ca să-l lăudăm. Trăsese pe el cămașă albă, înflorată. Vrednic flăcău! Cu un an sau doi în urmă, grădinarul a vrut să-l reteze. Unul din cei doi bătrâni coniferi, păzitori ai grădinii, îl cam împingea de la spate. Mie mi s-a părut că-i ținea de cald în iarnă. Galezii cred că din lemnul acestui copac a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus Christos, pentru că fructele roșii, de soc sălbatic, seamănă cu picăturile de sânge. Irlandezii l-au prins în poveștile lor sub numele de Bucuria Ochilor. I se mai spune și Copacul Călătorului și se crede că dacă o pasăre îi împrăștie sămânța în scorbura altui copac, cel născut e botezat Zburătorul Rowan și poate ține departe vrăjitoarele și magia neagră. Rowan a jucat în partea a doua a trilogiei “Stăpânul Inelelor”, în povestea celor două turnuri.
Pe cei doi uriași gardieni îi numesc Zadă: morți pe dinăuntru, vii și ferice pe dinafară. Pe dinăuntru, ace moarte și molii uriașe, precum fluturele cu cap de mort. La umbra lor, mai pe-o parte, doar niște clopoței albi, ca niște lacrimi de zăpadă, au avut curajul să-și facă cuib, pe crengi însă sunt adevărate sate păsărești. Neamuri de păsări de toate felurile își fac cuib printre ramurile neprietenoase, cântându-și drumurile și pățaniile. Mierlelor le răspund niște rândunici abia întoarse dintr-o vacanță exotică, cumpărată în rate. Pe dinafară, bătrânii gardieni întineresc în valuri, până în vârful degetelor, în care, mai spre sfârșitul verii, vor ține boabe de argint viu. Și morții vii, după cum le spun eu, au jucat în trilogia “Stăpânul Inelelor”, în ultima parte. După cum v-am spus, în grădină s-au aciuat mari actori și magistrale personaje de carte. Între drum și spatele casei, plantați pe domeniul Primăriei, dar cu coroanele vărsate în grădina mea, străjuiesc în pluton niște păducei sălbatici. Unii cu spini, alții prietenoși. Tot galezii cred că din ramurile celor mușcători a fost făcută coroana lui Isus. Vechii europenii, mai înțelepți, credeau că păducelul e leac pentru inimile înșelate în dragoste. Sârbii cred că cei mușcători ne feresc de vampiri. Englezii și irlandezii cred că aduce ghinion să tai un păducel, pentru că se crede că s-au născut din fulgere și tunete. În engleză, numele păducelului era menit să însemne gard de sârmă ghimpată, gard cu spini.
Unul din păducei, din cei fără dinți, și-a lăsat două ramuri grele să înflorească cu o săptămână mai devreme, ca să mă bucur de Paște. Florile miros ca cele de tei, divin. În capăt e un măr. Și-a întins un braț în grădină, încă mai joacă în scena din Rai. Anul trecut a avut vreo trei mere pădurețe în vârf, dar pe brațul de dăruit a scos la vânzare patru mere mari, împărătești. Acum e plin de floare, mândru nevoie mare, la toamnă cred că va arunca, iar, cu mere după noi.
Dată deoparte, precum o sihastră, stă de veghe porții albe, ruginite de ploi, o salcie a caprei. Salcia în jurul căreia Gogo și Didi își numără noroacele, așteptând. Pe când era copac, vecinii i-au tăiat din brațe, pentru că le umplea curțile de mâțișori, așa că salcia și-a întors fața de la drum și de la oameni. Se împrietenise cu o tufă botezată Lumina Soarelui, o verișoară emigrată din Noua Zeelandă. Când au tăiat coroana copacului, vecinii au smuls și tufa, de la rădăcină. Salcia s-a făcut ea tufă, în loc.
Martori au fost șapte stânjenei violeți, cu săbii la cingătoare, în mijlocul cărora răsărise, ca din senin, un iris alb, alb ca zăpada.
Ni se mai agață de pantaloni niște obrăznicături de măceși, numiți pe aici și roza câinilor. L-am rugat pe grădinar să-i smulgă din rădăcină pentru că prea le crescuseră coarne. În fiecare an apar însă cu fețe radioase, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lângă ei, un trandafir agățător, roșu drăgăstos mai înspre vară, zâmbește timid unor căpșuni sălbăticite, date, de dragul lui, în floare. În rest, cele mai sănătoase păpădii din tot cartierul și o promisiune de câteva frezii. Septembrie trecut am avut și o gladiolă, doborâtă până la urmă de prea multe nașteri.
Cred că v-ați plictisit deja pe la jumătatea textului, așa că pot să vă spun că, pe când Isus se curăța de țărână, am avut timp să merg în vizită pe la mai multe biserici, mai devreme în Ierusalim, apoi în Bucovina de Nord, apoi la Chișinău și la București. La Putna au ascuns oamenii, le-au lăsat doar glasurile. Am trecut și pe la Moscova, m-am bucurat să-l văd pe domnul Putin sănătos. Când am ajuns la Suceava, lumea gustase deja din Lumină.
Bibliografie:
Comentarii
Lasă un răspuns