Arhiva Afectivă. Cheți despre snobi

Aproape alergând lăsăm în urmă casa Țăndău. Tot ce păruse idilic, se transformă brusc în banalitate. Despre farmec nici nu poate fi vorba. Trecem în grabă pe lângă marginea pădurii și scurtăm prin grădini distanța până la baracă.

– Chiar nu aveai nici un motiv să te vezi cu Delia Țăndău. Dacă doreai sa afli cum se manifestă snobismul la sat aveam eu destule exemple edificatoare.

– Dacă ei îi place japoneza trebuie neapărat să o faci snoabă?

– Nicidecum. Poate să învețe malgașa, swahili, chiar și sami din partea mea.

– Sami???

– Da! există dialecte sami diferite. Sami de nord, de sud, de est…

– Unde?

– În Laponia, dacă nu știai. Dar să revenim la Delia. Mama ei mai puțin, dar ea, fata, suferă de snobism nativ.

– Nu știam că există așa ceva

– Ohooo! Nu doar că există, dar uneori se răspândește incontrolabil. Exact ca noțiunea de trend, din fericire.

– De ce din fericire?

– Fiindcă nu se înveșniceste, de aia.

– Nu cred că e chiar așa. Snobi au fost în toate epocile. Ai uitat de Burghezul gentilom al lui Molière ?

– Un scriitor pe nume William Cuthbert Faulkner, spunea: Iubesc snobii, fiindcă sunt nevoiți să-și irosească atâta timp pentru a fi snobi, încât le rămâne prea puțin ca să-ți mai facă rău.

– Și totuși, nu crezi că există deosebiri între snobii lui Faulkner, Thackeray și cei ai lui Caragiale?

-Poate. Ai auzit de snobismul revoluționar?

– Da, știu. Toți au participat la revoluție, toți au fost la baricadă. Snobism postdecembrist pur.

– Dar despre snobismul lingvistic ce zici? Crezi că degeaba a început Raveca cursurile ei de limba salcâmeană? Vei spune – voluntariat de bucătărie. Și ce dacă?  Ascultă doamnă scriitoareo, valul de snobism care a invadat lumea secolului XXI înainte și după pandemie depășește „performanțele” epocilor anterioare, cu istoriile lor cu tot.

-Asta e doar părerea ta Cheți. Nu toți gândesc ca tine. Ai tendința să exagerezi.

– Exagerez? Snobii, dorind cu orice preț să demonstreze că aparțin unei elite nu reușesc să se comporte firesc. Sunt lipsiți de naturalețe. Convingerea că sunt superiori multora îi aduc în pragul ridicolului.

– Nu am simțit nimic ridicol în faptul că Delia s-a atașat de cultura niponă.

– Bine. Dar dacă era atât de atașată de lumea Soarelui Răsare pentru ce și-a comandat taman la Nagoya sandale japoneze in stil italian?

– Nu erau din Nagoya, erau din Toyama!

– Ei da, lasă. Nu ai observat că în capul ei niște rotițe se învârt aiurea? Auzi idee! Să-ți comanzi în Japonia sandale stil italienesc! Nu, nu e doar snobism ci de-a dreptul țăcăneală. Bașca bani zvârliți pe fereastră pentru un moft.

– De ce moft?

– Păi moft! Să porți sandale din Japonia numai pe terasa de lângă Pădurea Covaciului. Nu realizezi absurdul?

– Poate să pară absurd. Dar Cheți, de ce nu admiți că e modul ei de a lupta cu neantul.

– Hai să încheiem subiectul. Observ că îi ții partea. Pesemne din compasiune. Daa… Ți-a rămas în cap imaginea intelectualului care eșuează în provincie. Profesorul Miroiu… Steaua fără nume… Domnișoara Cucu… Nu-i chiar așa. Înțeleg, un episod de viață neîmplinită s-a transformat în traumă. Ea a încercat să evite adâncirea traumei prin ieșirea din realitatea imediată. Și a găsit…

– Exotismul.

– Phh… Exotismul. Haide, las-o pe Delia cu Floruț al ei ospătar devenit profesor.

– Cheți!!!

– Ce e?

– Voi aici în sat nu vă iubiți de loc.  Cel puțin unii …

– Unde scrie că trebuie să ne iubim? Să ne respectăm da, asta da.

– De ce ne grăbim așa? S-a întâmplat ceva la baracă?

Cheți tăcu. În fața intrării se opri. Cu mișcări de felină circumspectă, privi împrejur. Aplecă ușurel creanga aurie a unei tufe de Forsythia, și înaintă pe alee. Apoi se opri din nou.

– Nu mai urc. Intră în casă. Voi veni și eu peste vreo oră.

– Sigur vei reveni peste o oră?

– Peste o oră salcâmeană, sigur!