Arhiva Afectivă. Un citat latinesc

Nu apucasem să vă spun în partea a doua a Cronicii, că parizianul de ocazie Medveș nu și-a găsit locuința mult visată în Salcâmu Mic. Deși revenise în țară cu gânduri mari, dornic să-și facă o clientelă pe măsura măreției gândurilor sale, căutările, chiar și prospecțiunile s-au întins atât de mult în timp încât proverbul „c’est le provisorie qui dure”* a devenit o stânjenitoare realitate. Observând toate acestea Leontina a acceptat să-l găzduiască pentru o perioadă nedeterminată dintr-un motiv cât se poate de simplu: având doctorul în casă familia va economisi bani și drumuri iar Filă poate fi tratat de depresie ori de câte ori l-ar apuca vreo criză. Faptul că Medveș nu a fost solicitat să resusciteze pe careva din ei, sau să-l supună pe Rafailă la terapia cu zâmbet, nu a fost un impediment în calea bunei conviețuiri cu gazdele. Sunt zile ca cea de azi, când Leontina întinde foaia pentru plăcintă, se oprește din nivelat, pune sucitorul de-o parte, și ștergând cu palma planșeta înfăinată, oftează:

– Dhe bine dhe rău până acu ia, nicicare nu ne-am bethejit. Da’ doctor avem în casă! N-ar fi pre bine dacă ar pleca. Oricân pă Filă îl poathe pocni melancolia, ș-atunși ce ne-am face?

Rămas singur în curte Medveș ia carafa în care nu mai era nici un strop de ceai și se îndreptă spre bucătărie. Spre deosebire de restul familiei pentru care ograda glăsuind omenește nu mai era demult o surpriză, Medveș nu trecuse niciodată prin această experiență în casa Leontinei și a lui Simion. Vrând să ocolească un puișor de gâscă răsturnat în iarbă auzi un sâsait și apoi o voce blândă cu dicție de doamnă educată:

– Domnule doctor vă doresc un prânz bun și o după amiază tihnită!

Nedumerit, nevăzând pe nimeni el grăbi pasul și intră în bucătărie.

Leontina pusese trei farfurii, tacâmuri și câte o felie mare de pâine la fiecare.

– Bine că aț adus canta! Nu șthiam că aț pus ceaiu în ie. Să nu mai puneț alt-ceva dhecât apă, în canta dhe apă, rogu-vă.

– O spăl acum ..

– Lăsaț-o la mine, asta nu-i treabă dhe bărbat, dom doctor.

– Nu știu cine din curte mi-a vorbit politios. Era o voce feminină dar nu vedeam pe nimeni.

– Cându?

– Acum, în timp ce urcam treptele.

Leontina se duse spre ușă apoi se opri.

– Numa când aț vinit pă trepț aț auzât glasul cela?

– Exact!

– Șî nu era un glas așe ca dhe mare doamnă?

– De doamnă chiar foarte bine crescută, aș zice.

– Pai gâșthele noaste chiar îs bine crescute! Hei mai mică are vreo cinci kile iar hele mari ajung pă la opt kilograme.

– Nu înțeleg de ce îmi vorbești de gâște?

– Pântru-că cine alta putea să să esprime ca o filfizoancă? Numa gâsca Astrid! Ea îi sângura dhin ograda noastă care știe vorbi ca omul! La Raveca să vedeți! Acle tăthe hoarăle comunică în viu grai. Numa la telefon nu vorbesc, în rest, ce-i la gura lor …

– Cum? Ce tot spui nană Leontină? Eu credeam că e un caz izolat ceea ce se întâmplă în curtea lui baci Remus și nana Raveca.

– Nu-i izolat! În tot satu îs! Da fără ele noi am fi perduț.

– Ați fi pierduți?

– Chiar am fi, așe să știț.

– Ai putea să mă lămurești?

-Pi ce să vă lămurescu? N-aț fost cu noi la serbarea ceea dhin cort?

– Cum să nu, am fost. Atunci când v-am povestit despre Marele Muzeu Egiptean care până în  2030 va fi cel mai mare muzeu arheologic din lume.

– Păi și acolo nu i-aț auzât vorbind pă Zeicu, pă Cheți?

– Ba da. Numai că în afara lor nu credeam să mai existe în sat și alte animale vorbitoare. Ce fenomen este ăsta?

Găsind ușa bucătăriei întredeschisă, cu pas legănat gâsca intră și dând de două ori din aripi se așeză într-un un coș ca la ea acasă.

– Nu e un fenomen, zise pasărea cu vocea ei de doamnă educată.

– Dar atunci ce este? Cum definești dumneata stimată Astrid acest comportament?

– Întrebare de psiholog.

– Mă rog…

– Dar dumneata domnule doctor cum definești gradul de dezumanizare care i-a atins pe mulți dintre cei care se cred înțelepți, minți luminate? Și cum vă explicați faptul că limbajul așa zis omenesc a ajuns să nu mai reprezinte ceea ce cu adevărat gândesc locuitorii planetei de câteva secole încoace?

– Te referi la Evul Mediu? La molime, războaie, cataclisme?

– Mă refer la o vorbă latinească cunoscută de prin 195 înainte de Christos.

– Vorba aceea care în traducere spune că Omul e lup pentru om?

– În lucrarea sa „Asinaria”, Plaut scrisese Homo homini lupus, Aceste cuvinte au fost reluate de Bacon, de Hobbes și de alți gânditori moderni pentru a ilustra degenerarea relațiilor dintre oameni, atunci când acțiunile lor sunt dirijate de un egoism rapace.

– Numai atunci? spuse Medveș. Te grăbești să-i consider pe toți la fel. Se vede treaba că dumneata doamnă Astrid uiți că nu toți oamenii sunt patologici.

– Cum se face domnule doctor că mai ales aceia ajung să conducă mari națiuni și popoare?

– Te avertizez! Păcătuiești generalizând!

Leontina ieși o clipă din bucătărie. Apoi reveni însoțită de Zeicu.

– Mai trece și pe la noi câtheodată cânele ăsta înțălept. Acuma o adus un scul dhe lână dhe la cuscra Raveca. Ia zâ-le tu Zeicule cum scrie la carthe!

– Exact în versetul 495 din comedia Asinaria, Plaut spune: „ Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit”, care poate fi tradus ca: „Lupul este omul pentru om, și nu omul, când nu știe cine este celălalt.” Sau altfel spus când o persoană este necunoscută pentru tine, ea este pentru tine ca un lup, nu ca un om .

– Am șthiut io că Zeicu ne luminează pă tăț! No haideț la masă!

Astrid cu mersul ei legănat ieși din bucătărie. Puiul ei ba își scutura aripioarele, ba se împiedica, încercând să țină pasul cu ea.

Leontina puse castronul cu supă pe masă. Tăcere deplină. Simion de curând ajuns acasă se așează și el la masă.

-Tare-i buna zama cu tăiței! Pricepută muiere!

Apoi rupând din felia de pâine, gândi cu glas tare:

– Zâce cățălu ăsta câthe una dhe rămâi mut!

…

*provizoriul este cel care durează