Arhiva Afectivă. Nepotul lui David Feier

Drumul spre comuna Salcâmu Mare era asfaltat. Praf, gropi și noroaie dispăruseră. Se putea călători înspre și dinspre Teiuș într-un timp considerabil mai scurt. Din Salcâmu Mic existau legături auto cu alte sate din împrejurimi, chiar și cu Grămădiștea de Sus, sat în care poștărița Ortansa Cărăușu avusese în 2021 aventura aceea cu trecutul râului în căruță.

Băiatul pe care Leontina îl credea din neamul preotesei ajunse în stația care pe vremuri se numea „Pasărea primăriei” sau „La remorcă”. În așteptarea cursei de prânz mai erau câțiva localnici. Doi băieți împingeau o navetă pe rotile spre chioșcul de răcoritoare din apropiere.

– Uite-l pe Lisandru! strigă unul din ei.

– Chiar! Ce-o fi cu el aici? se întrebă celălalt oprind naveta.

Un microbuz ocolind o gură de canal opri la câțiva centimetri de bordură. De la volan coborî David Feier, proaspăt angajat al firmei de transport local cu pagina web autoSM.ro. Renunțase la afacerea pe cont propriu și se angajă la patron. Adică la ginere-su. Nu era nici mai bine, nici mai rău, dar la revizuiri, reparații și taxe, ginerele era mare specialist.

– Nu vor ăștia să mute stația dincolo de gura de canal cu nici un chip! Lisandre, văd că ai ajuns la timp. Urcă! În cinci minute plecăm.

– Zîua bună domnu Feier! Îl faceț ajutor pă nepot? Îi flăcău mare de-acuma.

Femeia avea două coșuri grele pline cu pernițe de decor.

– Bună ziua nană Cătuța. De ce să-l fac șofer? Îi student la Arad.

– Atunci îi bine.

Una din pernițele de decor, pusă deasupra celor înghesuite în coș, cădea mereu pe jos.

Lisandru care tăcuse tot timpul o privi pe Cătuța și înapoindu-i pernița o întrebă:

– De unde știi dumneata că-i bine?

– Zâc și eu așe. Cum să nu fie bine să faci o facultate?

– Haideți, toată lumea sus, pornim!

Microbuzul era îngrijit ca toate mașinile lui Feier de altfel. Nana Cătuța își așeză coșurile pe bancheta din spate, bucuroasă că locurile erau libere. Călătorii, puțini la număr, s-au așezat cum au vrut. Unii la fereastră, alții în spatele șoferului. Lisandru privea din mers șirul caselor de pe drum, ce se perindau pe geamul din dreapta mașinii. Văzându-l îngândurat Cătuța luă în brațe pernița care tot cădea din coș și se așeză lângă băiat.

– Te-ai năcăjât că am zâs că-i bine la facultate? Di ce să te năcăjești?

– Hm. Nu-i prima dată când aud asta: Ooo!!! Ești student? Atunci e minunat!

– Io n-am zâs minunat.

– N-ai zis…

– Și undhe ești student la Arad?

– La Silvicultură.

– Și ce-o să ieși dhe-acolo? Injiner silvic?

– Nu. Topograf. Inginer topograf.

– Nu șthiu ce-i aia dar sună tare pompos!

– E unul care se pricepe la măsurători pe teren.

– Aha! Ca ăia dhe la întăbulare?

– Așa ceva.

– No bine dragă.

– Ce e bine?

– Așa să spune, „no bine” când vrei sa gați vorba. Ce-i rău în asta?

– Nu-i nimic rău dar pare ceva de umplutură.

– Și cum să spui în altu fel? Adecă în loc de „no bine”?

– Nicicum.

– Api dragule in vorbirea noastă nu poț să the despărțăști dhe careva și să-zâci „no servus, nicicum”. Așe ceva nu ezistă.

– Și dacă zici „servus, no bine” la ce vă ajută?

– Cum să nu ajuthe? Păi dacă omul ăla care să duce în drumul lui, și tu în drumu tău, audhe „no bine”, îi țîne cald la inimă vorba asta. Da dacă i-ai zâce „nicicum” ar mere abătut.

– Nană Cătuța, nu asta am spus.

– Dară nu! Adineaurea ai zâs ș’ acum nu recunoșthi? Nu să cadhe!

– Am zis că prefer sa nu se folosească cuvinte așa, degeaba.

Strângând perinuța sub braț femeia continuă.

– Fătu’ nieu, „no bine” nu-i niciodată dijaba, așa să știi !

– No bine!!! zise Lisandru sperând să scape de cicăleală.

– Acu ia, ai zâs dhe formă vorba asta salcâmeană! Nu să zâce „no bine” nici când ești mânios, nici când vrai să scapi de careva. Nu-i iertat așe purtare la un om cu școală.

Pufnind Cătuța se întoarse la coșurile ei.

– Mi-am gasât dhe vorbit cu domnu injiner. Așa-m trăbă dacă vreau să fiu populară. Să duce în hău limba salcâmeană, asta-i clar…